Tocmai când de la Berlin ne vin veşti proaste referitoare la performanţele atleţilor noştri, Iolanda Balaş îi spune lui Mihai Voinea în „Evenimentul zilei” de duminică, 23 august, că revista „Atletismul românesc” îşi suspendă apariţia.

Din raţiuni financiare, desigur. Ovidiu Ioaniţoaia, care a comentat într-un editorial admirabil dispariţia singurei publicaţii de specialitate de la noi, ştie şi de câţi bani avea nevoie publicaţia ca să iasă din al cincisprezecelea an de apariţie trimestrială: 16.000 de lei. De câteva sute de ori mai puţin decât a costat scândura unei foste ministrese. Îmi pare rău de revistă, îmi pare rău de Iolanda Balaş. Bine face directorul „Gazetei sporturilor” că ne aduce aminte, nouă, celor care am prins-o în plină glorie, de performanţele ei neegalate, iar tinerilor, că le vorbeşte despre o atletă pe care o ştiu, dacă o ştiu, din legendă.

Iolanda Balaş a găsit recordul mondial la săritura în înălţime la 1,75 m şi l-a dus la 1,91 m. Sărea ca pe vremuri, prin rostogolire ventrală. A câştigat 140 de concursuri atletice la rând, a avut 14 recorduri, ultimul neegalat vreme de un deceniu. A fost dublă medaliată cu aur la Olimpiadele de la Roma (1960) şi Tokyo (1964), tot dublă medaliată la Europenele (Mondiale nu existau) de la Stockholm (1958) şi Belgrad (1962). Între 1958 şi 1965 n-a fost întrecută de nimeni. A fost preşedinta federaţiei române de specialitate din 1988 până în 2005. Ce tristeţe trebuie să fie astăzi pentru Iolanda Balaş să constate că România nu mai are atleţi! Cât priveşte revista, suspendarea ei se înscrie în acelaşi dezinteres general pentru o mare disciplină sportivă. Să mă ierte Ovidiu Ioaniţoaia, dar ce face propria lui gazetă pentru (măcar!) a-şi informa cititorii despre ce se-ntâmplă la Mondialele de la Berlin?

Înainte de a-i citi editorialul, răsfoisem presa sportivă românească şi era