Povestea acordului cu FMI s-ar putea rezuma simplu. Nu este pentru cine se pregăteşte, este pentru cine se nimereşte.

„S-a nimerit“ ca o bună parte a tranşelor a doua şi treia din acord să fie pentru salarii şi pensii, hai să spunem şi investiţii publice, deşi sunt puţine şanse să avem o creştere la acest capitol, având în vedere provocările pe care le oferă plăţile la zi de la buget. Aşadar, pentru sectorul public. Iar acest împrumut reaşezat repune la rândul lui chestiunea diferenţei de percepţie a crizei dintre sectorul privat şi cel public. În primele 7 luni ale anului nota de plată a crizei s-a simţit doar în mediul privat. De aici au venit 200.000 de şomeri, vreo 90.000 de firme falimentate (e drept, majoritatea aflate pe pierderi, dar şi câteva zeci de mii sănătoase) şi o scădere de venituri semnificativă. În sectorul public, nu am avut aceste efecte: nici concedieri, nici modificări de venituri, nici restructurări. Presiunea creşte pentru asemenea decizii şi întrebarea este în ce măsură guvernul va adopta modificări cosmetice sau ele vor fi substanţiale. Se anunţă zece zile de concedii fără plată, restructurări de agenţii şi concedieri, pentru o reducere de 0,8% din PIB. Aceste măsuri sunt total nepopulare, dar absolut necesare.

Chiar dacă mediul de afaceri este învăţat să se descurce pe cont propriu, atenţia exagerată spre o eventuală reacţie publică minune nu trădează decât rolul pe care o mare parte a societăţii îl acordă statului şi pe care, având în vedere lipsa majoră de resurse, statul nu îl mai poate juca. Se produce tot mai mult o ruptură între sectorul public şi cel privat. O ruptură care, deocamdată, se traduce în efectele dramatice pe care criza le-a avut la nivelul sectorului privat. Partea bună este că polarizarea aceasta poate reduce aşteptările faţă de rolul statului. Şomajul este în 90% din cazuri efectul reducerii de activitat