Criza economică şi incapacitatea guvernului de a găsi soluţii reale de ieşire din aceasta au supus Banca Naţională la eforturi uriaşe pentru a apăra moneda naţională şi pentru a găsi modalităţi pentru a asigura căi pentru menţinerea creditării economiei, într-o perioadă în care cel mai mare debitor al băncilor comerciale a devenit statul român.

Presiunea pe leu a apărut încă din toamna anului trecut, când BNR a reuşit printr-un mix de politici implementate pe piaţa valutară şi monetară să stopeze unul dintre cele mai mari atacuri speculative asupra monedei naţionale, menţinând euro sub pragul de 4 lei până la începutul acestui an.

Prima şedinţă a pieţei valutare din 2009 a adus euro instantaneu peste pragul de 4 lei, acesta atingând un maxim istoric de 4,3127 lei în data de 22 ianuarie.

După atingerea acestui maxim, euro nu a mai reuşit să depăşească pragul de 4,3 lei, rezistenţa de la 4,34 lei rămânând cea mai importantă ţintă pentru acesta.

Previziunile analiştilor băncilor străine care activează în România erau însă tot mai sumbre, ei luând în calcul deficitul bugetar şi de cont curent mare, lipsa finanţărilor externe, scăderea producţiei industriale şi a consumului.

Aceştia au început să se întreacă în prognoze care mai de care mai pesimiste, „vârful“ fiind atins de cei de la ING Bank, care vedeau un curs de 4,7 în trimestrul al treilea, în timp ce economiştii de la BRD vedeau un maxim de 4,5 lei, iar cei de la Danske Bank „mizau“ pe un prag de rezistenţă pentru 2009 de 4,6 lei, pentru ca un raport al Economist Intelligence Unit să vadă o creştere până la 4,54 lei.

„Vă pot spune că leul nu s-a devalorizat, ci a revenit la nivelul de acum patru ani. Este un ciclu cu care trebuie să ne obişnuim. Am fost invadaţi odată cu intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană de intrări masive de capital, însă acest fenomen s-a petrecut într-o per