…ati aflat, probabil, deja, asa ca nu mai insist cu detaliile. Elena Udrea a trimis o noua scrisoare oficiala comisiei parlamentare de ancheta. Continutul ravasului e mai putin important (si previzibil). Dar atat pe plic, cat si in textul scrisorii, numele lui Ludovic Orban apare dactilografiat Ludovic Organ (“ha-ha-ha, bai, ce gluma buna! bai ce subtili suntem! iti dai seama – si mai suntem si acoperiti! ziceam c-a fost o scapare – ce-i o litera acolo? hai, ca l-am facut!”)

Mai cu scaun la cap, o functionara a Robertei Anastase a incercat sa recupereze ravasul pentru corectura, inainte de-a fi prea tarziu: a fost.

Las la o parte alte aspecte (de unde stia Roberta Anastase ce si cum scria in misiva, etc). Sa ramanem la “glumitza”.

Cam cat de jos putem decadea in spatiul public? Nu-mi place Ludovic Orban, nu sunt un sustinator al acestei comisii parlamentare si-n general nu ma entuziasmez de calitatea parlamentarilor romani (nici “pe stil vechi”, nici “nou”). Astia sunt, insa, oamenii, cu astia defilam – pentru ca in spatele oamenilor sunt functiile. In spatele functiilor, un spatiu public pe care vrem-nu vrem, ni l-am asumat.

Poti sa-l dispretuiesti in privat pe X, il poti face troaca de porci pe Y – dar atata vreme cat functia lui X sau Y face parte din jocul democratic (si civilizational) pe care te-ai angajat sa-l respecti, ii respecti functia: il poti critica pe Constantinescu, poti demonstra impotriva lui Iliescu, dar nu te duci la tribuna parlamentului sau intr-o conferinta de presa si-l bagi si-l scoti cu “organe” din astea. Nistorescu, cu a sa “Nutzii, spaima putzii”, si-a aflat tovarasa de spaime unde, probabil, se astepta mai putin.

Repet: cata vreme nu vom respecta macar “formele” unui proces democratic, ce sanse mai avem sa schimbam “fondul”? Da, respectarea formelor cuplata cu ignorarea fondului poate parea o forma de ipocri