„Ultima casă pe stânga“ prezintă violenţa de dragul violenţei şi totul în film e abuziv şi toxic.Reclama spune cam aşa: „Inspirat de filmul din 1972 al lui Wes Craven cu acelaşi nume, «Ultima casă pe stânga» e un film brutal care expune cele mai cumplite abisuri ale depravării umane“. Vă puteţi întreba de ce v-aţi urni la cinema, când puteţi avea acelaşi lucru, mai ieftin şi mai real, la ştirile de la ora 5? Poate doar numele lui Wes Craven, un patriarh al cinema-ului horror ajuns om-franciză, să sune mai apetisant...
Intriga e simplă: patru criminali pe fugă întâlnesc două adolescente nubile într-un orăşel de munte… Până aici ar putea fi un setup de film porno. Dar e „torture porn”, adică acel gen deplorabil, complet ne-erotic, în care autorii născocesc modalităţi obscen de oribile ca să-şi schingiuiască eroii.
După ce o omoară pe una dintre ele şi o violează pe cealaltă, lăsând-o inconştientă, evadaţii caută refugiu la o casă de vară din apropiere. Dar, surpriză, această casă este locuită de chiar părinţii victimei care (abia) supravieţuieşte. După ce află că oaspeţii lor le-au violat şi torturat fiica de 17 ani, cuplul pune la cale o răzbunare ce reuşeşte să depăşească în excese isprăvile găştii sociopate.
Thriller sadic şi josnic
Atunci când originalul a fost lansat în 1972, a produs un şoc, pentru că era extrem de violent şi de nihilist, cum nu prea se mai văzuse; un soi de duş rece aplicat generaţiei „dragoste&LSD&flori în părul nespălat”. Acum, la o distanţă de aproape 40 de ani, lucrurile stau cu totul altfel.
Omenirea a trecut prin „Saw” 1, 2, 3... 157 şi a supravieţuit graţie unei complete desensibilizări. La vremea lui, „The Last House” arăta low budget şi granulat, cam ca un clip youtube cu decapitări sau accidente auto. În 2009, e foarte bine filmat, de-a dreptul calofil. Interpretă
