România întârzie să-şi nominalizeze candidatul pentru Comisia Europeană. În timp ce românii stau lipiţi de televizor ca să afle dacă fratele preşedintelui făcea trafic cu muniţie –, şi dacă preşedintele ştia – România este pe cale să piardă o partidă importantă. Nu, nu apropiatul meci de fotbal cu Franţa, ci confruntarea pentru un loc cât mai bun în Comisia Europeană.

În mijlocul unor scandaluri precum Ridzi, Udrea sau Mircea Băsescu, chestiunea poate părea cu adevărat plicticoasă. Doar că ceilalţi europeni deja se mişcă. Iar România întârzie să-şi nominalizeze candidatul, crezând, probabil, că mai important va fi să obţină portofoliul dorit, după care va pune pe cineva acolo. Greşit. O negociere în 27 este una atât de complicată încât jucătorii au în vedere cât mai multe variante şi, mai ales, oameni care pot să se muleze pe mai multe portofolii.

De exemplu, dacă nu merge la agricultură, poate merge la politică regională sau, poate, la mediu. Ne agăţăm de speranţa că Parisul ne susţine pentru agricultură şi pe margine se încălzeşte fostul ministru Dacian Cioloş. Dar şi aceasta poate fi doar o poziţie de negociere - eventual, pentru Franţa – iar România nu poate juca doar pe o singură carte. Avem oameni polivalenţi? I-am prezentat partenerilor pe care mizăm la masa de negociere? Ştiu aceştia la ce să se aştepte din partea noastră? Ştim, de fapt, ce vrem?

Este adevărat, comisarii nu au voie să primească instrucţiuni din partea guvernelor care i-au nominalizat, iar eventualele legături cu ţările de origine rămân unele extrem de subtile. Mai curând, un comisar trebuie să fie capabil să orienteze inteligent politicile europene înspre interesele pe termen lung ale ţării sale. De aceea este nevoie ca românul din Comisie să fie un om extrem de competent, tehnic şi politic.

La Bucureşti, însă, criteriile sunt legate mai