A văzut SUA şi Israelul călătorind şi ducând în desagă lemnul prelucrat cu trudă şi pasiune în curtea casei din Băbenii Vâlcii.

Tuşa Viţa este la a şase generaţie de lemnari, o îndeletnirire pe care a învăţat-o din tată-n fiu. „Mi-l aduc aminte pe tata, cum avea o securea foarte mare şi făcea albii cum de altminteri făceam şi eu când aveam 18 ani. Acum, la 86 de ani, nu mai poate lucra” , spune femeia pe care am găsit-o în curtea casei meşterind alături de soţul ei, nenea Iordan. Pe scaune mici, cu trei picioare, oamenii cioplesc ridicând rar privirea de pe lemnul căruia îi dau formă. Femeia povesteşte că a colindat ţara în lung şi-n lat la toate expoziţiile organizate, dar a văzut şi America, unde a plecat în anul 1999 cu 40 de kilograme de de obiecte din lemn prelucrate, pe care le-a vândut în Washinton. „La Tel Aviv, în Israel, plângeau românii care ne-au văzut că le-am adus copăile în care mama le făcea pâine”, îşi aminteşte, „putătorul de cuvânt”, al familiei Lepădatu, aşa cum este considerata tuşa Viţa.

Modele brâncuşiene pe lingurile din lemn

Despre lemnul care se foloseşte în obţinerea obiectelor gospodăreşti, vorbeşte cu multă căldură. „Lemnul se alege ca pentru o vioară, un fluier. Salcia este cea mai bună pentru că are multe vitamine, aspirină, iar când creşte sub cireşul sălbatic preia din culoarea şi aroma cireşelor”. Pe obiectele familiei Lepădatu se regăsesc modele brâncuşiene, raza soarelui, crenguţe din pomul vieţii. Din prelucrarea lemnului, artiştii nu acumulează averi imense. „Viaţa nostră se confruntă cu viaţa lemnului şi vom duce acest har atât cât ne ţin puterile. Dacă nepoţii noştri ar avea puterea şi resursele să ducă această tradiţie mai departe, noi le-am insuflat acest imbold, dar este treaba lor dacă îşi vor alege o altă meserie mai bănoasă. Muzeele sunt un fel de colţ de Rai în care Dumnezeu şi-a ales oamenii cu suflet b