Deşi oficial nu face politică, în aceste zile, Biserica este curtată ca o fată mare.

Peţitorii sunt nimeni alţii decât cei înscrişi în campania electorală pentru funcţia supremă în stat, aceea de preşedinte al României. Pe undeva, acest gest este unul firesc. Nu poţi fi insensibil la o „armată” de aproape 15.000 de preoţi, care sunt lideri informali în comunităţile pe care le conduc. Nu poţi să neglijezi factorul religios într-o ţară eminamente creştină, indiferent de confesiune. De aici şi evlavia care- i loveşte periodic înaintea alegerilor pe politicieni. E un gest aproape sinucigaş din punct de vedere politic să nu te vadă poporul drept-credincios cum îţi faci cruci mari călugăreşti şi participi pios, precum ultima babă din sat, la tainele Bisericii.

Cum e dificil să stabileşti contacte cu mii de preoţi, pastori sau predicatori, „influenţarea” se face la nivelul superior, la ierarhie. Cel mai „hăituit” este evident - datorită celor 19 milioane de credincioşi ortodocşi (86,7%) - Patriarhul României, Prea Fericitul Daniel. Laolaltă cu ceilalţi ierarhi ortodocşi, pentru că în Biserica răsăriteană există principiul sobornicităţii, fiecare episcop fiind stăpân la el în eparhie.

Cei doi principali candidaţi, Traian Băsescu şi Mircea Geoană, au abordat relaţia cu Biserica Ortodoxă diferit. Actualul preşedinte, Traian Băsescu, s-a mulţumit cu clasicele „băi de mulţime” în preajma unor evenimente religioase precum marile praznice sau în scă unări de noi ierarhi. Gafele sale - care demonstrează lipsa unor consilieri de valoare - au părut trecute cu vederea de ierarhia ortodoxă. După doi preşedinţi nu prea duşi la Biserică, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, episcopii s-au simţit măguliţi de atenţia preşedintelui. I s-au şters cu buretele declaraţiile din faţa altarului, cele privind numărul de homosexuali din România sau cea potrivit