Cu mare greutate au dibuit fraţii lui, între care şi tata, chipul lui Dudică în înfăţişarea slăbănogului care se întorsese pe jos de pe front. Unchiul meu nu pornise direct spre casă. Făcuse un ocol lung, cu un popas de vreo şase luni într-un lagăr de prizonieri la nemţi şi încă vreo zece luni la ruşi. De fapt, nici nu pornise el, omul, la drum, ci un sac de oase care umbla cu mers de om prin lume. Din oasele acestea, prin nu ştiu ce minune, a răsărit, după o aşteptare de câţiva ani, fratele mai mare al tatei.

Aproape viu, căci jumătate din sufletul lui murise atins de răsuflarea rece a războiului. Noroc că a fost un om cu suflet mare. Cu jumătatea rămasă i-a întrecut pe mulţi dintre cei care aveau sufletul întreg.

Ion Milea a trebuit să se întoarcă de două ori din război, ca să-i fie socotit întorsul adevărat. Mai întâi din est, pe urmă din vest. În ani diferiţi, cu acelaşi mijloc de transport însă: mersul pe jos.

Mitică Jumătate a pornit înapoi spre casă de prin Slovacia. N-a prins loc în tren. Nici nu prea merita. Cine era el să merite? Un ţăran oarecare. Şi ce mare scofală făcuse? Mai nimic, câştigase, împreună cu alţi flăcăi, cei mai mulţi, tot aşa, ţărani ca şi el, un război. Unul mondial, ce-i drept. Ei şi? Nu-i omorâseră gloanţele inamicului, n-avea să-i omoare nici mersul pe jos. Erau oricum norocoşi. Se întorceau, faţă de alţii în locul cărora a venit acasă doar o carte poştală în care...

Pe Mihai, fratele mamaiei Nicula, l-a purtat spre cer suflul unei explozii cu cal cu tot. Însă cartea primită vorbea numai despre om. Calul n-avea pesemne nici o rudă acolo în sat.

Ion Corcilă prinsese şi celălalt război, primul. Ca să nu-l uite niciodată, îşi tatuase la încheietura mâinii anii petrecuţi în tranşeele lui. Şedea pe scaun la poartă şi-şi îndemna tatuajul să povestească despre trecut. Apoi povestea ch