Există peste 100 de specii de crin, răspândite în întreaga lume şi clasificate după forma şi felul în care florile sunt dispuse faţă de axul inflorescenţei. Crinul alb (Lilium candidum) este cea mai cunoscută dintre aceste specii.
Crinul alb sau crinul de toamnă este o erbacee perenă, care îşi are originea în China şi Japonia. Are frunzişul bogat şi robust (15 - 60 cm înălţime, cu o întindere de 30 - 75 cm).
Fiind cea mai veche floare cultivată de om, crinul apare pe obiecte de cult şi podoabe în toate perioadele evoluţiei civilizaţiei umane. În Antichitate, atât la greci, cât şi la romani, simboliza speranţa şi triumful, fiind folosit, alături de trandafir şi laur, pentru încununarea frunţilor învingătorilor, dar şi ca ofrandă adusă Zeiţei frumuseţii. Nu întâmplător, în secolele următoare - în Evul Mediu -, coroana franceză şi-a ales crinul ca simbol, deoarece îl asocia principiului masculinităţii. În zilele noastre, a dărui un crin este semn de respect.
Cultivare
Avantajul creşterii unei astfel de plante este acela că ea nu necesită o îngrijire laborioasă. Crinul poate fi cultivat fără prea mari dificultăţi într-o grădină obişnuită. Bulbul său începe să vegeteze în septembrie. El formează o mică rozetă de frunze, care persistă în cursul iernii. Tijele sale florale depăşesc 1 m şi, în luna iunie, fac 8 şi 20 de boboci alungiţi şi îndreptaţi în sus. Florile, care apar succesiv, ating cinci până la opt centimetri lungime. Ele sunt de un alb pur şi plăcut parfumate. Centrul lor este prevăzut cu şase stamine galben-aurii care pot păta petalele dacă nu sunt suprimate încă de la apariţie. Se plantează în august. Crinii preferă toate solurile uşoare, amestecurile de pământ de grădină şi de pădure, terenuri bogate în humus, bine îngrăşate cu bălegar descompus. Expunerea semiumbroasă este cea mai bună. Înmulţirea crinilor se realizează
