Nu-mi plac sentimentalismele ieftine, dar aproape opt ani petrecuţi în acelaşi loc, la Cotidianul, sunt greu de azvârlit de-a dura pe toboganul memoriei. Mihnea Măruţă m-a ironizat uşor pentru că mi-a denumit blogul după numele rubricii zilnice pe care am avut-o în ziar. I-am răspuns că m-am desprins de Cotidianul la fel cum a făcut-o şi el, dar simt nevoia să detaliez puţin. Cotidianul nu a murit şi nici n-o să-şi dea complet duhul, indiferent de ce se întâmplă acum acolo, indiferent dacă va continua să existe fizic, în hârtie şi cerneală, sau se va pierde în nemărginirea internetului. Cred, şi nu sunt singurul, că ultimii ani au însemnat mai mult decât nişte bucăţi de ziar numai bune de de învelit sandwich-ul (cu somon, că eram quality) de a doua zi. Coti, aşa cum ne-a plăcut multora să-i spunem, e o sumă de lucruri ce cu greu pot fi traduse în cuvinte, un amalgam de milioane de înjurături -totuşi, rostite fără ură, deşi, de foarte multe ori, mamele erau cele care le cădeau drept victime (îţi aminteşti, Pavele, că tot te-ai apucat să-ţi scrii memoriile?); bucurii simple, date de un titlu reuşit sau de numărul accesărilor unui articol; mii de şedinţe; frecuşuri; isterii; iubiri înfiripate într-o clandestinitate de nimeni condamnată; cafele râncede de automat; ţigări trase şcolăreşte, pe fugă, cu ochii pe ceasul prevestitor de deadline-uri; discuţii absurde, inutile, puerile; conversaţii savante, mai potrivite poate pentru Idei în Dialog; şefi enervanţi, şefi simpatici; şefuleţi enervanţi, şefuleţi simpatici (ştiu că nu e aşa, dar pot, măcar pe blogul meu, să zic că făceam parte din ultima categorie?); beţii monstru, deghizate în ieşiri nevinovate la o bere; bârfe; haz după gust, la care se adăuga cinism cît cuprinde ( sau a fost invers?); întârzieri la tipar; exclusivităţi furate; rivalităţi meschine; cimitirul Reînvierii; Costi şi al său bufet magic etc. Nu m