Hossegor, 15 august

Dragă DMT*,

Nu am plecat din ţară din vina ei. Nu. Am plecat pentru că am înţeles de mic, încă în epoca de aur, că, indiferent de orînduire, nu am competenţe pentru a trăi în România; că sînt un om eminamente lipsit de calităţi. Îmi lipseau şi acele calităţi ultime, consacrate, care m-ar fi ajutat să asum ceea ce tu situezi dincolo de orînduială, clase, caste şi educaţie, de contingenţă şi efemer: spiritul locului. A fost un act de modestie şi de fair-play: m-am recunoscut inadecvat şi am părăsit locul.

Îmi spui că nu cunosc ţăranul român şi, locul comun compunînd contrapunctic, că "Mişule eşti dulce". Cîndva, prins de o ploaie mocănească prin munţii Gasconiei, am intrat în cîrciuma unui cătun şi, probabil pentru că astfel se întîmplase în sfîrşit ceva, apariţia mea a provocat o dispută aprigă între doi localnici. În timp ce îmi tăia gros, teluric, o felie de pîine neagră, patroana, un munte de femeie, o bogzaniană, m-a luminat: "Domnule, dumneata nu cunoşti ţăranul francez!". Eram deja interlocat, acum stăteam, dulce, bouche bée. Locul comun este abisal.

În rest, cred că ne-am înţeles sau, cel puţin, ştim asupra căror detalii nu vrem să ne înţelegem. Continui să cred că în raport cu primăvara lui ’90 sîntem astăzi în normalitate " normalitate relativă desigur, relativă la spiritul locului în care noi sîntem români, aici, la noi. Nu eşti de acord cu mine. Dar în ’90 aveai răgaz şi disponibilitate afectivă să te indignezi de starea closetelor publice precum o faci astăzi?

Apoi: arta supravieţuirii Imperiului, Kakaniei, sub uică Franz-Josef, apud Claudio Magris (dar l-aş putea invoca direct pe Musil, Acţiunea Paralelă, pe Joseph Roth, pe Zweig etc.), era aceea de a nu rezolva nici o contradicţie, de a le accepta să coexiste, de toate iubitoriu, pe toate. De a arbitra la infinit fără a tranşa, deci fără a concluzio