Mi-am dat seama de asta acum două zile, când treceam prin Pasajul Unirii şi-am fost nevoită să aştept cuminte în întuneric fiindcă se lucra.
Evident, ştiam de la intrare de tevatură, fiindcă erau risipite câteva semne care avertizau că se circulă doar pe o bandă. În naivitatea mea, am considerat că pe acea bandă chiar se circulă. Se stătea. Şirul lung de şoferi călare pe volane pactiza spontan cu grupul de muncitori din pasaj, toţi stăteam la fel: nervoşi.
Eu am lepădat rapid starea de nervozitate - nu-mi stă bine şi, în plus, eram curioasă să văd ce se întâmplă cu pasajul. Am aflat, panoramând ochii mijiţi, că se tapetează pereţii cu ceva frumos, sclipicios. Când m-am mai obişnuit cu întunericul am observat că verticala s-a îmbogăţit cu nişte gresie, ceva, dale, faianţă - nu am distins prea clar. Pe mijloc, ca o broderie, au apărut semne reflectorizante, care lucesc de-ţi iau ochii la întâlnirea cu farurile. Ca să se vadă bine în pasaj, m-am gândit. Uite că sunt şi lucruri utile la care se gândesc oamenii plătiţi să facă asta. Şi am privit cu atenţie şi recunoştinţă înspre lucrători. Care se uitau şi ei la noi. Nu muncea unul.
Eram curioasă să văd cum lipesc chestiile alea, cu superglue sau cu maclavais specific zidăriei. Nimic, nu făcea nimeni vreun gest. Brusc au început să sporovăiască şi să-şi aplice glume fizice, trăgând uşor cu coada ochiului spre nepoftiţii care n-aveau decât să privească. Şi am realizat că n-am surprins niciodată vreo scenă de muncă în astfel de situaţii. Tot timpul îi prindeam mâncând, vorbind, stând, dormind şi-aşa. Respectivele lucrări se încheie, adică se pune ţeavă, se termină pasajul, se ridică blocul, dar eu nu observ niciodată acţiunea propriu-zisă. Exact ca atunci când îl aştept pe Moş Crăciun. Îl pândesc, mă ascund, îi anticipez mişcările, ei şi, tot mă fură somnul. Probabil unele lucruri nu tr
