De trei ani încoace primesc săptămînal cam 3-4 apeluri imperative adresate preşedintelui României şi semnate (iniţiate?) de Sorin Ilieşiu şi de alte multe, cunoscute sau cvasinecunoscute, asociaţii, grupuri, grupuscule, fundaţii şi sindicate care vorbesc în numele societăţii civile din România. Mai potrivit ar fi să spun „răcnesc“, pentru că tonul acestor apeluri este ultimativ, semnatarii folosind orice prilej pentru a-l soma pe preşedintele în exerciţiu să mai înfiinţeze azi o comisie prezidenţială, mîine, alta, care să „denunţe“, să „ancheteze“, să „condamne“, să „solicite“, să „analizeze“ etc. Dincolo de avalanşa acestor somaţii – care, dacă ar fi luate în serios, ar bloca activitatea preşedintelui pe durata mai multor mandate –, ceea ce mi se pare stupefiant în acest tip de demers este infantilismul sinucigaş al unor oameni care, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, încă nu au aflat că în România există instituţii care trebuie să funcţioneze fără amestecul preşedintelui sau al prim-ministrului sau al şefului Serviciilor Secrete etc. Iar dacă instituţiile sînt imperfecte şi nu-şi fac datoria, obligaţia morală a societăţii civile este aceea de a pune presiune asupra reprezentanţilor lor, şi nu de a implora intervenţia factorului politic în justiţie.

Dacă cei ce se erijează în purtătorii de cuvînt ai societăţii civile din România sînt incapabili să înţeleagă că, într-o democraţie reală, nu într-una originală, separaţia puterilor în stat este fundamentală pentru buna funcţionare a statului respectiv, la ce ne-am putea aştepta de la clasa politică? Să-i ceri imperativ preşedintelui României să someze justiţia să-şi facă datoria denotă o incapacitate tragicomică de a gîndi democraţia, dezvăluind, involuntar, sechele ale societăţii totalitare de care am sperat că ne-am desprins din decembrie ’89 şi pînă azi. Vorbim cu aplomb despre indep