Un bucureştean trebuie să muncească 27 de minute pentru a cumpăra un kilogram de pâine. Unui praghez îi ia 12 minute după ceas. Iar, dacă ceasul e prins la încheietura unui german, unui cetăţean din Frankfurt îi sunt necesare fix opt minute.
Din păcate pentru noi, ziua de muncă are opt ore. Iar când românul îşi asigură pâinea şi laptele nu mai are timp pentru ouă şi carne. Ori, mă rog, să zicem că se zbate să aibă din toate, dar, fiindcă managerul şi perceptorul nu-i permit să fie mai productiv, pune pe masă doar câteva grame din fiecare, ca după dieta recomandată de nutriţioniştii din vremea lui Ceauşescu.
Ceea ce se vede la nivel mic, franzelă cu franzelă, se verifică din plin când vine vorba să comparăm avuţia care se acumulează. Produsul Intern Brut pe cap de ceh e dublu faţă de cel împărţit românilor. De-asta e vai de capul nostru! Dar, fiindcă PIB-ul acesta e o noţiune abstractă, greu de uns pe pâine, să ne uităm mai bine la cât cheltuiesc românii din venitul familial pentru mâncare: 37,25%.
Asta ne apropie mai mult de ruşi decât de noii membri ai Uniunii Europene, fiindcă locuitorii Republicii Cehe consumă pentru alimente sub jumătate (16,56%). Iar nemţii, membri vechi ai Uniunii şi vecini ai cehilor, alocă pentru astfel de cheltuieli trei sferturi cât aceştia din urmă (12,32%), deci numai o treime din cât avem de plătit noi.
Totuşi, să fim serioşi, statisticile spun că românii nu mănâncă mai mult de jumătate de kilogram de pâine zilnic. Chiar şi aşa, două franzele înseamnă aproape un sfert de oră de muncă. Cehilor le ia mai puţin de zece minute. De ce sunt ei cu cinci minute mai deştepţi? Fiindcă şi-au dat seama din prima că a-ţi vinde ţara înseamnă investiţii străine. Au strâns atât de multe capitaluri încât acum vin ei pe post de investitori la alţii mai săraci, ca noi.
Când urlau manifestanţii la Buc
