Confucianism. Despre Confucianism se vorbeşte rar în România: mă refer la cultura populară, bineînţeles, şi pesemne lucrurile nu stau altfel nici în alte ţări europene, nici peste Ocean. Despre ce e vorba? Nu despre o religie, cum s-ar putea crede, un fel de -ism comparabil cu marile religii de pe alte continente, ci de o şcoală filosofică în primul rînd (cu peste două mii de ani în urmă); pe urmă, un fond, un corp de scrieri canonice, asupra cărora în China au loc dezbateri şi în ziua de azi; nu în ultimul rînd, vorbim şi de Confucianismul ritualic: despre ritualul de la curtea imperială nu mai poate fi vorba; însă, la nivel popular, ceea ce se numeşte li ("rit") dă seama şi astăzi de ceea ce intră în sfera cutumei, a politeţii, a ceremoniilor funerare etc. Vorbim astfel nu de Confucianism, ci de confucianisme. Este probabil şi situaţia graţie căreia spiritul confucian a supravieţuit, timp de vreo două mii de ani, mai multor campanii de tip anti-.

Valorile reprezentative ale spiritului confucian sînt "omenia" şi "cedarea deferentă" (o cale blîndă, moale, tolerantă, în relaţia cu cei din jur). Traducerile pe care le-am ales (pentru noţiuni mult mai cuprinzătoare) sînt capabile să sugereze potenţialul universal al gîndirii confuciene. Acesta este şi motivul pentru care unii filosofi occidentali contemporani propun Confucianismul ca "alternativă" la "criza" spirituală a Occidentului. La celălalt capăt se află politicenii occidentali care adoptă calea pragmatică a misionarismului politic, pentru a exporta în China valori ca liberalismul, drepturile omului ş.a.m.d. În China însăşi, dezbaterea este mult mai nuanţată, propunîndu-se nu numai alternativa confucianistă autohtonă la marxism-leninismul de import, ci chiar sinteze de tip marxisto-confucianist. Această situaţie l-a făcut probabil pe Daniel Bell, politolog canadian şi bun cunoscător al Chinei contempora