În articolul de acum două săptămîni, am menţionat în treacăt Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon, ediţia 2009 " din a cărui selecţie "oficială" văzusem la televizor, în transmisiune directă, un eşantion ", promiţînd că voi reveni asupra subiectului. Revin.
Dar... care subiect, de fapt? Căutînd pe Internet opinii de la faţa locului despre spectacolul din care eu suportasem doar vreo patruzeci de minute (Kasimir şi Karoline de Ãdön von Horváth, în interpretarea Teatrului Naţional din Gand şi în viziunea a doi realizatori olandezi, Johan Simons şi Paul Koek, specialişti, pare-se, în teatru muzical) şi bucurîndu-mă să descopăr că nu (inter)mediul tehnic şi nici intransigenţa, la o adică, xenofobă (?!) mă făcuseră atît de severă cu opera artistică în chestiune, am zburdat mai departe pe site-ul evenimentului, ca să văd ce (altceva) mai pierdusem. Şi astfel găsit ceva care m-a încîntat şi m-a întristat deopotrivă. Nu ştiu exact de ce.
Cîteva cuvinte, mai întîi, despre Avignon. Ceea ce a început, acum mai bine de cinci decenii, în acest celebru orăşel (celebru din pricina feluritelor ciorovăieli dogmatico-administrative din sînul Bisericii Catolice, în secolul al XV-lea, ciorovăieli soldate cu strămutarea temporară a Scaunului papal, de la Roma, aici, în sudul Franţei), ceea ce s-a iscat din fantezia şi munca unui regizor şi animator teatral pe nume Jean Vilar, promotor al noţiunii de "teatru popular", ceea ce a reprezentat, în primii ani, un prilej de reunire prietenească, sub cerul liber şi între zidurile impunătorului Palat al Papilor, a celor mai neortodocşi practicieni ai scenei franceze şi a celor mai izbutite spectacole ale lor " într-un cuvînt, Festivalul de la Avignon " a ajuns, cu vremea, o uriaşă întreprindere internaţională (în mare măsură) şi parainstituţională (în bună parte). Asta pentru că, alături de festivalul "propriu-zis",
