Horia-Roman Patapievici: „Afirmam săptămâna trecută că am ajuns o societate saturată de ură.”

Nu una plină de cazuri individuale de ură, ci una înecată, sufocată, infectată de o ură care a devenit consens, monedă de schimb şi complicitate „întru adevăr”. În funcţie de acordul asupra celui urât, complicitatea se declanşează. Şi sentimentul reconfortant al apartenenţei la cauza cea bună. A fi drept înseamnă azi, pentru cei care domină televiziunile şi aproape toată presa scrisă, a-l urî pe Traian Băsescu. Precum membrii societăţilor secrete pe vremuri, parola de recunoaştere este consensul în jurul celui urât. Cum ura este ceva rău, iar cel care urăşte ştie că urând face un lucru rău, ea tinde să se ascundă, să se dea drept altceva. Cea mai bună camuflare a urii este generalizarea ei şi, în privinţa lucrului urât, obţinerea consensului. Prin generalizarea urii, cei care urăsc nu mai trebuie să se justifice şi nici nu se mai simt obligaţi să recunoască faţă de conştiinţa lor că urăsc. Consensul este alibiul lor; şi tot consensul este paşaportul lor spre normalitate. Când e generală, ura devine invizibilă. Dar, deşi invizibilă, ea nu devine şi imperceptibilă. Există semne obiective care îi indică prezenţa şi care, prin darea lor în vileag, denunţă răul cel mai mare (când nu există victime) pe care ura îl aduce: distorsionarea normalităţii, falsificarea conduitei normale, redefinirea extremei drept centru.

Cum ştim că o populaţie este saturată de ură? Un răspuns ne poate oferi istoria persecuţiilor. Din examinarea mecanismelor de întreţinere ale acestei patologii sociale, se pot identifica trei semne sigure: (1) indiferenţa morală selectivă; (2) conspirativita morală; (3) punerea motivelor urii pe seama celui urât.

(1) Indiferenţa morală selectivă desemnează cecitatea la care, prin intoxicare cu ură, au fost aduşi acei oameni normali,