Cunoaşterea gînditorului care a fost Raymond Aron părea să cunoască, în România, o carieră de succes. Cîteva dintre cărţile lui fundamentale s-au tradus încă din ultimul deceniu al secolului trecut, iar procesul de împămîntenire a contribuţiei lui nu a încetat nici după debutul noului veac. Cu toate acestea, comentarea lui – aşadar, receptarea propriu-zisă, dialogul cu ideile sale, şi nu simpla ornare a raftului de bibliotecă prin titluri semnate de el – pare încă timidă. Şi totuşi, ocaziile de a te servi de reflecţiile lui Aron nu lipsesc din peisajul dezbaterii intelectuale de la noi. Iată un prilej posibil.

În Opiul intelectualilor (traducere de Adina Diniţoiu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007), filozoful observă, cu temei, că „Actele umane sînt întotdeauna (subl. O.P.) inteligibile. Atunci cînd încetează să mai fie, îi plasăm pe actori în afara umanităţii, îi considerăm alienaţi sau străini de specie. Dar inteligibilitatea nu ţine de un singur tip şi nu garantează cîtuşi de puţin că ansamblul, ale cărui elemente sînt inteligibile în ele însele, are un sens raţional pentru observator“. În conformitate cu asemenea adagii, Aron desluşeşte, în întregul capitol V al cărţii sale („Sensul istoriei“), mecanismele interpretării istorice: raportarea deciziilor la obiective, dar şi, mai departe, cele trei dimensiuni sau direcţii pe care le deschide efortul comprehensiv al specialistului (citez selectiv, dar îndeaproape): 1. determinarea mijloacelor şi a finalităţilor trimite la cunoştinţele actorului şi la structura societăţii; 2. determinarea valorilor este indispensabilă înţelegerii conduitei umane, pentru că aceasta nu e niciodată strict utilitară; 3. cînd observăm eşecul unui individ sau seria de acte ale unui personaj istoric sau conduita unui grup, facem apel la sistemul de pulsiuni – trecînd mai întîi prin atitudini sau acte –, aşa cum rezul