Viteza este distanţă supra timp, ştim din manualul de fizică de clasa a VII-a. Cu alte cuvinte, viteza e un raport între spaţiu şi timp, iar cei care critică "secolul vitezei" sau "cultura vitezei" ar trebui să se gîndească de două ori înainte ce critică de fapt: existenţa acestui raport, faptul că timpul consumat în atingerea unui punct scade sau posibilitatea de a depăşi distanţele?

Acum o sută de ani, majoritatea oamenilor primeau şi procesau mult mai puţină informaţie decît acum şi trăiau captivi în cultura locală. Ştirile ajungeau mai greu, maşinile erau rare şi mergeau foarte încet, avionul nu zburase încă şi televiziunea nu deranja ordinea prestabilită a lumii. Putem afirma că, în comparaţie cu noi, acei oameni trăiau într-un ritm mai puţin alert. Dar dacă ei i-ar fi privit pe cei de acum 100 de ani, ar fi avut aceeaşi părere: cei de la 1800 erau mai puţin alerţi. Viteza face parte din ritmul modern de viaţă, acest raport spaţiu/timp e în modul de viaţă occidental. Există două perioade de accelerare bruscă a timpului social în modernitate sub impactul tehnologiilor: prima perioadă începe la mijlocul secolului al XIX-lea şi se termină odată cu Primul Război Mondial " este perioada maşinilor automate care impun ritmul de producţie, inversînd raportul dintre muncitori şi maşini ("modernitatea grea" " cum o numeşte Zygmunt Bauman). Un efect al acestui şoc cultural a fost critica capitalismului şi apariţia unei prime ideologii a eliberării, comunismul. A doua perioadă începe după Al Doilea Război Mondial, odată cu extinderea utilizării computerului, a tehnologiilor informaţiei şi a globalizării capitalismului financiar ("modernitatea light"). Acum se atinge şi viteza-limită: informaţia poate fi accesată instant şi simultan. Efectul a fost o ideologie "new age" a eliberării: trans-umanismul sau promisiunea unei vieţi mentale veşnice.

Faţă de acum o