O preocupare esenţială în ţările dezvoltate este previziunea. Din analize sistematice, din posibile scenarii şi configurări viitoare politice, economice, sociale sau tehnologice se construiesc planuri pe termen lung, se realizează strategii, se încearcă prevenirea unor situaţii dificile neaşteptate. În presa occidentală apar frecvent asemenea previziuni care uneori par nerealiste. Multe însă se confirmă. Societăţile occidentale sînt ambiţioase şi încearcă să supună, pe cît posibil, chiar şi viitorul. Nu doar statele sau companiile, ci şi indivizii din aceste ţări sînt preocupaţi în mod constant de asigurarea unui viitor cît mai sigur şi mai lipsit de surprize de o traiectorie evolutivă, dar liniară, liniştită, fără sincope. Oamenii sînt mereu atenţi la schimbări, tendinţe şi noi tehnologii, gata să înveţe mereu ceva nou chiar dacă, pe moment, nu pare folositor. Am observat asta şi la mulţi dintre românii plecaţi în Vest (cei care au o anumită pregătire). Sînt mai conectaţi şi mai mobili decît cei rămaşi acasă. Par mereu cu un pas înaintea noastră şi mereu gata să facă alţi paşi. Cu greu îi poţi surprinde vorbindu-le despre noutăţi pe plan mondial. Chiar dacă n-au auzit de ele, sînt obişnuiţi cu noul. Noi, de regulă, încercăm cel mult să ne ţinem după ei. Obiectivele ne sînt, în cel mai bun caz, de a recupera, de a ne integra şi aproape niciodată de a prelua trena, cum se spune în ciclism. Nu părem să ne propunem deocamdată să ridicăm capul din pămînt şi să înaintăm pe undeva, pe cont propriu. Sîntem, după cum spune o vorbă atribuită lui Henri Coandă, ca barcagiii care trag la vîsle, stînd cu spatele la viitor. Iar lucrul ăsta se observă de la ştiinţă şi pînă la fotbal.

Guvernul taie fondurile pentru cercetare, inspirat parcă de credinţa că oricum românii nu vor descoperi niciodată nimic important (ce-i drept, şi stilul de lucru din multe instituţii reduce