Sînt obsedat de un gînd, mai degrabă de o stare nelămurită cu gust amar: nu cumva, în clipa stranie de la sfîrşitul vieţii, voi fi inundat de amintirea dureroasă a lucrului simplu pe care trebuia să-l fac în timpul vieţii şi nu l-am făcut? Îmi imaginez că lanţul memoriei, rupt în intervalul pămîntesc, se va reface pe lumea cealaltă şi iluminarea subită va fi întunecată de tristeţe: cum de am uitat? Nu-mi închipui să fie ceva mai greu de îndurat decît regretul de a fi pierdut singurul lucru pe care trebuia să-l păstrez. Parcă revăd scena scufundării mele în viaţă: mi-am strîns toate forţele minţii, mi-am încleştat fiinţa ca pe o dantură de fier spunîndu-mi: să nu uit! să nu uit! Şi totuşi, în momentul doi după scufundare, lucrul misterios mi-a alunecat printre degete, ochii mi s-au umplut de apa albastră a vieţii, am devenit un peşte-sabie în căutarea războiului.

Este doar o stare nelămurită cu gust amar, o fantasmă din registrul naivităţilor. Dar mult mai reală pe ecranul meu interior decît tonele de ştiri, impresii, idei, teorii, pe care le desfac şi le asamblez la loc în redacţia cotidianului la care lucrez. Aici timpul este introdus în fiecare dimineaţă într-o maşină de tocat, din care iese franjuri la sfîrşitul zilei. Este o viaţă palpitantă, cu accente euforice, în care nu ai timp de regrete, spaime, întrebări. Se trăieşte periculos, pe marginea deadline-urilor, cu sentimentul că taifunul crizei economice globale trece exact prin laptopul tău. A nu se înţelege că sînt victima inocentă a unui bombardament ostil. Nu, ştirile nu vin singure peste mine, le caut, le întîmpin cu braţele deschise, le sortez, le analizez: cum stăm cu deficitul bugetar, la cît au ajuns cheltuielile statului cu personalul, ce a mai spus ministrul x despre declaraţiile lui y. Sînt plin de vervă în mijlocul evenimentelor, nu mă gîndesc la sens şi non-sens, la ce-i al meu şi ce-i