Ioana Chelaru-Popovici este cel mai modest om dintre cele mai bune actriţe de la Teatrul de Păpuşi Ţăndărică. Un om ce îţi dezvăluie o fermecătoare poveste despre sacrificiu şi afirmare, despre binecuvîntarea de a trăi lîngă oameni grozavi şi, mai cu seamă, despre a cîştiga şi a menţine ceea ce pentru unii e comoară, pentru alţii o povară: respectul.

Ioana s-a născut într-o casă din Sfinţii Voievozi. În miezul Capitalei. Avea un frate mai mare şi doi părinţi trecuţi de 40 de ani. Copil vesel şi plin de viaţă, Ioana trebuia să ajungă artist. Era fiica unui chimist care la 30 de ani a început o a doua facultate, de limbi străine. Un intelectual ambiţios, cu nume de dregător moldovean, cel mai harnic constructor al simţului artistic al celei ce avea să devină, 20 de ani mai tîrziu, actriţă. Aşa încît, la mai puţin de 10 ani, Ioanei i se angajează o profesoară de pian, fräulein Erna Glanz. "Nu am putut să învăţ nimic pentru că o uram pe profesoară. Era Cruella de Vil în carne şi oase. Uscată ca o smochină, ascuţită ca o scobitoare, cu o coamă blond-spălăcit, o blană groasă, purta în permanenţă sub braţ, cu eleganţa cu care un englez îşi poartă acolo umbrela, un căţeluş. O potaie mică, în permanenţă mîrîitoare. Oribilă apariţie. Altfel, o profesoară excepţională. Iar dacă mă întrebi acum, îmi pare atît de rău că nu am continuat să iau lecţii de pian. Am renunţat foarte, foarte repede. Iar bietul tata s-a supus!" Fräulein Glanz nu s-a mai întors niciodată în casa familiei Chelaru, dar răul fusese făcut. Copiliţa timidă şi nesigură a descoperit un loc minunat în care putea să piardă ore întregi, fără să o supere nimeni.

Pe aripile vîntului

Era un loc de poveste, despre care auzise vorbindu-se acasă, loc pe care şi-l imaginase în zeci de feluri, dar nu intuise nici pe departe magia ce avea să o ţină acolo, în cămăruţele mici, ascunsă în dulapuri, pit