În martie 2007 presa din România şi-a mutat atenţia, în mod surprinzător, de la scandalul suspendării preşedintelui Băsescu spre un alt eveniment: Raluca Stroescu, auditor la Ernst & Young, a decedat cu nişte dosare în braţe din cauza oboselii. Diagnosticul oficial, fibroză miocardică, a rimat cu săptămînile de dinaintea evenimentului, petrecute de victimă într-un coşmar " o sută de ore de muncă pe săptămînă şi un regim de somn spartan, 4-5 ore pe noapte. Cu un an înainte, o altă angajată a companiei a fost victima unui accident de maşină pentru că a adormit la volan din cauza oboselii.

Vreme de cîteva săptămîni, un cor din ce în ce mai consistent de voci anonime a alimentat forumurile de discuţii pe marginea subiectului. Au ieşit la lumină detalii spectaculoase legate de munca în companiile multinaţionale, care pînă atunci făceau subiectul confesiunilor patetice între prieteni, la o bere, şi atît. Program de lucru prelungit pînă la dublul celui permis de lege şi de anatomia umană, timp liber colonizat de corporaţie, adică petrecut în teambuilding-uri cu colegii sau pierdut în ore de vorbit în week-end cu şeful/şefa şi alte ore verificînd hipnotic informaţii din vrafuri de dosare aduse acasă. Jocurile olimpice ale renunţării la sine.

"Gulerele albe" au găsit pretextul să se defuleze prin poveşti în care imaginea companiilor în care lucrau era făcută ferfeniţă pînă la demonizare, uitînd sau ignorînd pur şi simplu un detaliu: realitatea insuportabilă pe care o descriu s-a construit şi cu complicitatea lor. Cînd spun asta îmi vine în minte imaginea unei amice, S., ajunsă într-o poziţie-cheie dintr-o importantă companie de publicitate. La un moment dat, în urmă cu trei ani, ne-am întîlnit după multe amînări să bem un suc în centrul istoric al Bucureştiului. S. s-a plîns timp de o oră şi jumătate de programul infernal de lucru, viaţa personală făcută praf