Apar, în ultima vreme, cărţi bune la Editura Art. Că atenţia care li se acordă nu e totdeauna direct proporţională cu gradul lor de interes, e lucru sigur. Asupra publicului, judecat global, fără nuanţă, nu mă pronunţ. E treabă de sociolog. Sau de promoter. Dar ce se întâmplă cu comentatorii avizaţi? Cum se justifică tăcerea lor ? Bineînţeles că excesul de zel teoretic îi descurajează adeseori pe aceştia, în ipostaza lor de cititori, dar nu cred că întreaga problemă trebuie pusă pe seama unui simplu fapt de stil. Până la urmă, nici unul dintre cei care fac acum gazetărie culturală nu s-a născut alaltăieri şi n-a învăţat să citească ieri. Mă tem că e vorba mai degrabă de un păgubos instinct de conservare. Cui îi convine să-şi pună cu una, cu două pielea la bătaie? Discutarea unei cărţi serioase presupune ori competenţă (măcar atâta cât lectura să nu se rezume la o sumă de mirări în faţa noului) ori o eficace orientare logică (măcar atâta cât să separe la timp raţionamentele curate de acelea sofistice). La cazul fericit al întâlnirii celor două, nici nu îndrăznesc să mă gândesc. Nu spun că asemenea latenţe nu există în presa de la noi. Ci numai că, sub presiunea clişeelor populiste de ultimă oră, ele nu se prea manifestă.

Cunosc cel puţin două astfel de cărţi pe lângă care s-a trecut anul acesta cu ochii închişi. Una a apărut la Iaşi, sub îndrumarea unor tineri istorici, Andi Mihalache şi Alexandru Istrate, şi reprezintă o remarcabilă cercetare asupra romantismului de aici şi de aiurea (Romantism şi modernitate. Atitudini, reevaluări, polemici). Cealaltă, la care mă voi opri acum, se numeşte Oraşul şi literatura şi a fost publicată în colecţia Colocvii a sus amintitei Edituri Art. Alcătuită de Dumitru Chioaru, prefaţată de Paul Cornea, girată de ALGCR (Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România) şi punând alături semnături de cea mai bu