Am intrat în mahalaua Ion Creangă, un adevărat sat la marginea metropolei dezolate, deja fără lumină şi căldură în acei ani. Mai toţi localnicii lucrau la Fabrica de ţevi sudate, şi mai toţi copiii lor, săraci şi cuminţi, cu ochi trişti, învăţau la şcoala unde-aveam să devin Profu, Dirigu, Mustaţă sau Căldare – căci, precum Vanghelie mult mai târziu, copiii îmi înţeleseseră numele greşit: Căldărescu…
Am trecut de o Automecanica vopsită în verde şi roz şi imediat am văzut şcoala. Pustie, galbenă şi stingheră, o casă veche, cu acoperiş de olane. Gratii la toate ferestrele, schele de lemn pe un zid. Credeam atunci, când scriam poezie de câţiva ani deja, că ştiu câte ceva despre tristeţe. Dar am înţeles, încremenit în faţa şcolii unde fusesem repartizat, că nu ştiam încă nimic.
Timp de aproape zece ani am predat acolo gramatică şi bucăţi literare, mai toate despre morţi violente şi nefericire: „Puiul”, „Fefeleaga”, „La Vulturi!”, „Privighetoarea”… I-am cunoscut pe nebunii mahalalei, pe golanii mahalalei, pe cântăreţii mahalalei (le-am avut eleve pe surorile lui Vali Vijelie şi chiar, pentru scurtă vreme, pe Adrian Copilul Minune), pe sfinţii mahalalei: o familie de baptişti cu opt copii: Moise Isac Emanuel, Moise Rebeca, Moise Melhisedec etc., plecaţi toţi, la un moment dat, în California. Una dintre elevele mele din clasa a şasea a rămas însărcinată.
O ţigăncuşă care n-avea electricitate în bordeiul părintesc a fost, timp de opt ani, cea mai bună elevă a şcolii, cu media generală 10. Băieţi din prima mea clasă la dirigenţie îmi scriu şi acum: au deja copii mai mari decât erau ei atunci. Mi s-au furat sau mi s-au dăruit acei ani? N-aş putea spune.
Integral, aici!
PS. In Curentul de vineri: “Când două organe de control se ceartă, al treilea o păţeşte: derutată de cele două organe, dna Udrea a greşit numele dlui Orban în cererea de recuzare a
