Cel mai mare portar pe care l-a avut fotbalul ieşean, Ion Bucu, a reuşit în viaţă datorită principiului celor trei „F“: fotbal, facultate, familie.
Pasiunea lui Ion Bucu pentru fotbal a fost moştenită de la tatăl său, care i-a ghidat primii paşi spre buturile porţii la echipa Tractorul Săveni. Ascensiunea viitorului portar de nădejde al Politehnicii Iaşi a fost una rapidă, Ion Bucu ajungând de la ACCB Iaşi, din întrecerea fotbalistică a judeţului, la prima echipă din Copou în numai patru ani. Obişnuit cu loturile naţionale ale României încă de la primul nivel, Ion Bucu a fost convocat la echipa mare când avea numai 21 de ani, unde a concurat cu rapidistul Rică Răducanu. Debutul sub tricolor s-a înregistrat în 1978, într-o deplasare în Turcia, pierdută de români cu scorul de 2-1.
Ion Bucu a mai apărat poarta naţionalei la Universiada din Mexic, în 1979, şi a făcut parte din lotul României de la Olimpiada de la Moscova, un an mai târziu. Pe plan intern, Ion Bucu a apărat culorile Politehnicii zece sezoane, timp în care a adunat adulaţia şi respectul tribunelor. „Când evoluam în Copou în faţa a 15.000 de oameni, culorile clubului nu ne mai reprezentau pe noi, ci pe acei oameni din tribune. Era o responabilitate enormă şi dădeam totul pentru acei oameni, care apoi ne recunoşteau pe stradă”, îşi aminteşte Ion Bucu.
În 1985, portarul a fost transferat în Capitală de Dinamo Bucureşti. Din cauza unei accidentări la gleznă, Bucu a revenit la Poli în 1988, de unde a ajuns la CFR Paşcani, echipă la care a mai jucat în timpul junioratului. Seria ghinioanelor nu s-a oprit aici. În returul acelui sezon, Ion Bucu a suferit o accidentare gravă în zona gâtului, care l-a forţat să renunţe la carierea de sportiv în 1989, când revenise sub culorile Politehnicii.
Viaţa după fotbal
„Mereu mi-am ghidat principiile după cei trei «F»: fotbal, facultate şi familie