Nu nu sunt de acord cu amicul X care consideră partida pierdută, spulberată orice speranţă pentru salvarea anticului şi talentatului nostru popor, dar, altfel, atât de fiert în cazanul politicianismului invadator. Pe el, lipsa oricărei posibilităţi de a îndrepta ceva, într-o societate căzută prea jos îl disperă, se gândeşte serios să emigreze, să-şi sfârşească zilele departe de cetatea blestemată. Şi, evident în condiţii de extremă igienă, or, ce n-ar da, să scape de televizor.

Cât mă priveşte, nu dau cu barosul în noua plasmă, nici chiar la apariţia obişnuiţilor chibiţi, ucenici în spălarea creierelor, ciugulitori din anemicul hoit al faptului zilei. Nu schimb postul, când apar pe ecran, Ciupică, Haplea, Ciumacu, fiindcă ştiu că alte trio-uri, cuartete, chintete s-au şi aşezat la masa discuţiilor. Îl cert chiar pe amicul meu când, la apariţia blondei cu debit de cinci sute de cuvinte pe minut, înlăturând orice posibilitate de replică victimei consimţitoare ce-i stă la stânga, el o clasifică sub baremul bordelurilor madrilene. Mie mi se pare drăguţă, cu toate că nu simt tentaţia de a-i fi în preajmă. Sunt, cum se zice, o nucă tare. Deci cred în soluţii, în ciuda cumulului de vitregii.

Proaspăt absolvent bucureştean al Facultăţii de Drept, în grosul comunismului, primesc oferta regretatului meu profesor de istoria relaţiilor internaţionale, Ştefan Pascal Luca, de a completa o lucrare dedicată diferitelor schiţe, în timp, de instaurare a unei păci eterne. În elanurile iluminiştilor, în spiritul de cuprindere al lui Emmanuel Kant - şi al altora văzători departe ce ar fi trebuit depistaţi. Momentul politic neprielnic a împiedicat realizarea proiectului, cu cinci decenii în urmă - sau şase? -, cu siguranţă, există o întreagă bibliotecă, în temă, astăzi. Şi nu puţini dintre noi aproape de pacea eternă!

Prietenul, şi multă vreme,