Dacă au loc în spaţiul public, ele pot fi nu numai penibile, dar şi nocive. M-a surprins un articol politic al unui respectat analist economic, de acum două zile.
Cu ani în urmă era un jurnalist incisiv, dar corect. Intrat, Dumnezeu ştie de ce, în campanie electorală este acum un furibund acuzator. Se declară înfiorat de ideea conform căreia criza este rezultatul intervenţionismului guvernamental. Afirmaţia rimează foarte bine cu retorica socialistă. Speculanţii ar fi de vină pentru dezastrul financiar.
Criza a luat prin surprindere guvernele. Nu este întâmplător. Dinozaurii reacţionau la mult timp după ce animăluţe mai sprintene le înfulecau coada. Ea a fost totuşi anticipată de economişti precum Nouriel Roubini, un excentric neluat în serios acum câţiva ani sau Peter Schiff, insistent în a arăta că statul este autorul nenorocirii.
Oameni incluşi în bibliografia oricărui student în materie, precum Gary Becker - laureat Nobel, Allan Meltzer, Michael Bordo, John Taylor, Deepak Lal şi mulţi alţii au pus, fără ezitare, erorile de politică printre cauzele primordiale ale crizei.
În fine, pentru a-i înlătura angoasa distinsului analist, aş dori să-i amintesc că doar cu puţină vreme în urmă, chiar la Bucureşti, laureatul premiului Nobel, Edward Prescott, a punctat extrem de clar esenţa unei dezvoltări accelerate, sustenabile astăzi: reducerea masivă a fiscalităţii, dereglementarea şi debirocratizarea.
Între timp, partizanatul politic naşte monştri: „în toate ţările bastion ale liberalismului economic s-a apelat la nimic altceva decât la intervenţia statului” sau „sectorul financiar este afectat de reglementări liberaliste fără noimă!” Este cel puţin un abuz semantic să numim bastioane ale liberalismului naţiunile avansate de astăzi unde guvernul hotărăşte, prin intermediul bugetului, alocarea unei jumăt
