Despre Emanoil Ungher nu se ştie mare lucru. A predat latina, la liceul Cultura B, înfiinţat în 1940, după excluderea evreilor din şcoli, şi a trecut, alături de Lucian Boz, pe la foarte efemera revistă Ulise, unul din fronturile tinerilor, la începutul anilor '30. În 1940 îi apare, la Tipografia "Libro", volumul Mantaua nopţilor, 17 poeme cu coperta şi 17 desene de Perahim. Cu dedicaţie, exemplarul pe care-l am, pentru Vili (Willy) Marcus, profesor de română la acelaşi liceu.

Placheta are două părţi, împărţite 10 la 7. Prima închipuie un fel de zbor prin noapte, după năluci şi amintiri. A doua, o veghe, cu subtitlul Funeralia, pentru un prieten tînăr, trecut prea devreme dincolo. Nu întîmplător, speciile sînt cele ale poeziei latine, iar Melibeu, păstorul din Bucolice-le lui Virgiliu, se întoarce în paginile lui Ungher. Obosit de drumul spre Tityrus, cel fără de griji: "Sunt itinerariile grele/ Până la Titir, sub vechiul fag./ Nu-l mai recunosc în toate cele/ Şi m'ajut zadarnic de toiag." Limbajul e şi el pretenţios, desprins din sentinţele altor timpuri, şi înviat cu neologisme, pînă acolo încît nu se înţelege. Ceea ce nu neapărat deranjează, în jocul de sonorităţi exotice, avînd o melodie care nu ţine seama de sens, din, bunăoară, Lacul: "Arbuştii nopţii picură amomul./ Pe clin, un subaquatic lampadar/ Strecoară'n pâcle despletite cromul,/ Avar, pe fiecare nenufar.// Jocul privirilor începe lin./ Sub stratul suprafeţelor de var,/ Meduze, în seraiu ultramarin,/ Adună sticle sparte de fanar.// Paloarea şi-a pierdut prin brume şalul/ Şi apele-l acopere cu flori,/ Ca pe un fiu pierdut al toamnei. Valul/ Înghiaţă sub povara de palori." Amomul de Asiria e, plantă de parfum, tot din Bucolice. O rimă interesantă, sunînd şi între strofe, în Câmp: "Un singuratec pom stă înapoia/ Unei tristeţi căzute ca o floare/ Pe lebedele zilei migratoare,/ În abur ris