M-am despărţit de acest oraş, de Festivalul său fabulos în zorii unei zile ploioase. Ca mai toate de pe acele meleaguri. Eram pe aeroport şi mă gîndeam la oboseala celor din trupă, la efortul extraordinar pe care l-au făcut jucînd la rînd cinci reprezentaţii, la profesionalismul şi dăruirea lor, a tehnicienilor români şi scoţieni, la ce s-a întîmplat, ca într-un vis, la această ediţie cu Faust-ul lui Purcărete. La istoria facerii acestui spectacol, la cele două distribuţii de dinaintea celei finale, la ideile complet diferite pe care regizorul le năştea în funcţie de actorii protagonişti. La şansa uriaşă a Ofeliei Popii de a juca acest Mefisto. Priveam pe geam dimineaţa care se ridica din ploaie. Puţin leneşă, puţin melancolică, prea puţin vioaie. Ca mine. Mă gîndeam la răceala cu care a fost primit în ţară de critică - atitudine aproape generală faţă de montările acestui regizor, indiferent de cum au ieşit ele de-a lungul timpului. Nici măcar tonuri revoltate, nici polemici de idei. Mai mereu strîmbături din nas, cîrcoteli, un aer superior afişat cu o siguranţă care n-am prea înţeles mereu pe ce se bazează. Mă gîndeam la entuziasmul fantastic pe care l-a creat în rîndul spectatorilor de toate vîrstele şi de toate pregătirile. Poate să-ţi placă sau dimpotrivă, poate să nu-ţi placă. Poţi să fii extaziat sau iritat. Nivelul este, însă, cultural vorbind, sus. Patima însoţeşte extremele, le amplifică argumentele. În nici un caz nu poţi să ieşi din întîlnirea asta sec, neatins. Aşa ceva nu am văzut la Edinburgh!

La începutul anilor nouăzeci, regizorul Iulian Vişa se întorcea la Sibiu şi crea o direcţie acestui teatru, nu doar ca director, ci şi ca artist, ca om. Visul lui a fost ca Sibiul să devină centrul mişcării teatrale. Ca iubitorii de teatru să vină la Sibiu ca într-un pelerinaj spiritual. Datorită lui Constantin Chiriac, datorită nebuniei lui, sus