Nimic din opera literară a lui Mircea Eliade (roman, nuvelă, piesă de teatru) nu a cunoscut vreo ecranizare înainte de 1989, scriitorul a fost pus la index pentru foarte mult timp, abia în 1969 erau retipărite o parte din nuvelele şi povestirile sale într-un volum cu titlul La ţigănci la Editura pentru Literatură, cu o prefaţă de Sorin Alexandrescu, universitar care avea să părăsească la rândul său paradisul comunist. Ecranizările apar abia după decembrie 1989 când cărţile lui Mircea Eliade sunt retipărite de diverse edituri, dintre care editura Humanitas se remarcă în ce priveşte recuperarea operei ştiinţifice şi publicistice a autorului. Prima ecraniazre în aparţine lui Viorel Sergovici cu Domnişoara Christina în 1992, iar regizorul va reveni apoi cu Şarpele în 1997. Aproape neobservată trece ecranizarea nuvelei Dayan de către Constantin Dinu cu titlul Mesagerul (1995), iar cea care are cea mai mare vizibilitate îi aparţine lui Dan Piţa după nuvela Pe strada Mântuleasa cu titlul de scenă Eu sunt Adam! (1996), de fapt un cocktail eliadesc. Toate aceste ecranizări au ca numitor comun o miză dificil de atins şi care asigură liantul şi farmecul indelebil al prozei eliadeşti: atmosfera. Fie că este vorba de una belle époque, fin de sičcle, fie de cea interbelică, ea acuză aproape întotdeauna o întoarcere în timp, sentimentul de nostalgie cu recuperarea ceremonialurilor şi sensibilităţii unor lumi dispărute. Cealaltă dificultate vine din faptul că proza lui Eliade este una cu cheie, nu poţi rămâne la suprafaţa evenimentelor, există peste tot indicii care solicită o hermeneutică adecvată, mai mult decât atât, chiar acest exerciţiu hermeneutic este pus în scenă şi peste el se suprapun diferite scenarii iniţiatice. Spre deosebire de Dan Brown cu Codul lui Da Vinci sau Îngeri şi demoni, cele două gadgeturi gata făcute pentru un James Bond de bibliotecă pregătit să facă