Dacă rolul metaforei în formarea lexicului argotic este unanim recunoscut, cel al metonimiei (în care includem şi sinecdoca) a fost adesea neglijat sau minimalizat. De fapt, procesele metonimice sunt foarte bine reprezentate în argou, alcătuind serii întregi de termeni şi oferind modele pentru noi dezvoltări figurate. Inovaţiile produse prin metonimie pot deveni curând obscure, o dată cu ieşirea din circulaţie a obiectului de la care s-a produs transferul. Unele mistere etimologice pot fi rezolvate prin descoperirea unor informaţii contextuale, a unor detalii de viaţă cotidiană din trecut.
Câteva tipuri de metonimie sunt frecvente. Denumirea desenului de pe o etichetă devine denumirea produsului conţinut în ambalaj. Cele mai multe exemple privesc sticlele de băutură: în perioada comunistă, săniuţa era un tip de vodcă, corăbioara un vin ieftin, iar două prune - o ţuică de prune. Ultima formulă a suferit, la rândul său, transpuneri metaforice: doi ochi albaştri, ochii lui Dobrin (un fotbalist celebru din anii '60-'70) etc.
Forma, dimensiunea, culoarea şi desenul de pe o bancnotă sau de pe o monedă determină în mod constant denumirea argotică a respectivei unităţi monetare. Dimensiunea e în genere tratată metaforic: o bancnotă exagerat de mare e numită cearşaf. Bancnota de 100 de lei, din anii '60-'80, pe care era reprezentată imaginea lui N. Bălcescu, era numită - după culoarea desenului - o albastră. Dolarii sunt verzi sau verzişori, denumiri de la care se ajunge, prin joc de cuvinte, la verdeaţă şi - prin substituţie sinonimică sau direct metaforică - la zarzavat. Culoarea monedelor era relevantă în trecut, pentru că diferenţia valori mari: galbeni e termenul vechi şi popular pentru monedele de aur, în vreme ce albi, albişori sau albituri desemnau monedele de argint. Desenul de pe bancnote intră cel mai uşor în uitare. În anii '20-'30
