În tramvai, o bătrână oarbă şi un bărbat infirm, târând după ei un pat pliant şi o sacoşă cu resturi de mâncare. Iată de ce, oricât de dezirabil, succesul meu literar nu e chiar lucrul cel mai important de pe pământ.
Secretul meu: nu mint. De aceea, bună parte din ce scriu pare exagerat.
Conferinţă la Teatrul Naţional. Afară de trei intervenţii anodine, un singur comentator. Care, în jumătate de oră, mă face praf. Şi ce frumos vorbisem, domnule! Vorba mamei: mie mi-a plăcut.
Ascultător, sensibil la comanda socială, îmi duc urechile în aula Academiei. Ce pot să spun cu certitudine este că s-a vorbit. Ce s-o fi vorbit?
Ieşind, trec pe la Muzeul Literaturii. Primesc un Manuscriptum cu, înăuntru, un text al meu. Constat cu satisfacţie că, exceptându-l pe directorul instituţiei, dintre toţi semnatarii sunt cel mai viu. Cel mai încă în viaţă, vreau să spun.
Aseară, o bucurie. Telefon de la Profesor, ca să afle cum s-a descurcat Alexandra - bine - la Congres. După şase luni de boală, când a părut cert că nu-şi va reveni, acum, la apoape 90 de ani, coboară şi urcă patru etaje. Da, zice el, ca mama lui Nicolae, dar cu baston!
Când transcriam scrisorile lui Roman, mă gândeam că va trece drept stângist. Anunţa criză financiară la americani. Şi iată, criza s-a ivit. Doctrina liberalismului pur şi dur, excluzând intervenţia Statului, va avea de suferit.
ŤE neplăcut să gândeştiť mi-a spus cineva în vis. Însă cum maşinile tocmai porniseră de la stop şi era vacarm, poate mi-a spus că e plăcut. Sunt nevoit să ezit.
Cu ocazia crizei financiare mondiale, T s-a hotărât să le facă fetelor, din bani neprevăzuţi, cadouri mai de soi. Două medalioane. Se duce, aici, în cartierul armenesc, la un bijutier armean. Unul venit nu de mult în ţară, dar trăgându-se din părinţi care au trăit l
