1. Singurătate

Cînd, trezindu-se după un somn greu, deschise ochii, nu mai văzu pe nimeni alături. Ştiuse că aşa va fi, dar sperase o clipă contrariul. Era de fapt un lucru firesc să nu fie nimeni, de vreme ce el însuşi hotărîse cîndva că nimeni nu-i putea sta alături. Acum se gîndea că, poate, greşise. Avusese prea multă trufie! Oftă. Îi era nespus de urît: tare ar fi vrut acum să vorbească cu cineva, cu oricine. Privi cu atenţie în dreapta, în stînga, înainte, înapoi - nici un suflet. Privi în jos - departe - era prea departe ca să vadă ceva distinct, şi chiar de ar fi văzut, la ce bun! Măcar un animal, o pisică, un iepure - ceva cu blană prin care să-şi petreacă degetele - de le-ar fi avut pe aproape! Dar le alungase pe toate, pisică, iepure, şobolan, şarpe (mai ales), şi aşa mai departe, atunci, demult, cînd se înfuriase pe nerozii ăia doi despuiaţi care îl sfidaseră - alungase toate sufletele din preajma-i suflînd foc şi pară de mînie, iar acum... Chiar şi cu un păianjen s-ar fi mulţumit acum! "Îmi pierd minţile, îşi zise, ce să fac cu un păianjen?" "Să mă uit cum îşi ţese pînza, să-i dau musculiţe în plasă, să-i vorbesc... Poate ne împrietenim..."

Se ridică cît era de mare şi începu să păşească înainte şi înapoi, ca într-o celulă. Se gîndi o clipă să-şi privească chipul în oglindă. Rîse sec: ce oglindă l-ar putea încăpea? Şi ce fel de chip să vadă? "Trebuie să găsesc pe cineva cu care să stau de vorbă, m-am săturat să-mi rumeg gîndurile fără interlocutori," îşi spune. "Aici eu decid. Să vină cineva ca să mă uit în ochii lui!", porunci vocea-i de tunet. "Acum!", insistă cu glas mai moale. Dar ştia că nimeni nu l-ar putea privi faţă către faţă; el însuşi pe vremuri orînduise lucrurile în acest fel şi se şi grozăvise cu asta. "Să vină slujitorii!" Slujitori? Avusese cîndva, dar îi concediase socotindu-i nedemni de el. Ce nevoie avea