Van Gennep desenează, de fapt, modelul extensiv al doliului. Acest corsi e ricorsi existenţial nu e de întâlnit decât în societăţile tradiţionale. În modernitate, aplecată spre simplificarea agresivă, riturile au devenit simboluri hieratice, a căror încifrare e depăşită doar de şocanta lor precaritate. Pentru etnologi şi folclorişti, accentul cade îndeosebi asupra reflexelor comunitare, asupra cerinţelor doliului extinse la nivelul rudelor sau al comunităţii în ansamblul său. Van Gennep consideră că în perioada doliului "rudele celui mort alcătuiesc o societate specială, situată între lumea celor vii, pe de o parte, şi lumea morţilor, pe de altă parte, societate pe care viii o părăsesc mai devreme sau mai târziu, în funcţie de gradul de înrudire cu mortul." (Van Gennep, 1996: 132.) Constatarea aminteşte frapant de aserţiunea deja citată din Talmud, care spune că "atunci când moare un înţelept, toţi suntem rudele lui." Doliul e un spaţiu al antantei, al renunţării la conflicte, disensiuni sau revanşe. El prilejuieşte constituirea unui soi de confrerii asemănătoare "tovarăşilor de toten" ("die Totemgenossen") (v. Freud, 1991: 24), a celor uniţi sub semnul aceluiaşi destin sau al aceloraşi obligaţii.

Fireşte că cel dispărut nu e tocmai un totem, însă felul în care se produce agregarea "societăţii speciale" îşi are originea în exerciţiul comunităţilor primitive. Există o "matrice stilistică" asemănătoare şi o semnificaţie derivată din nicicând pe deplin uitatele modele mentale originare. Ele sunt formule spontane de constituire a riturilor, de funcţionare şi de supravieţuire a lor. Elementul coagulant îl constituie durerea, regretul, nostalgia după cel dispărut. Când poziţia socială a decedatului e una importantă, când moartea lui afectează o comunitate întreagă, doliul devine un eveniment oficial, care iese din sfera privatului. Van Gennep invocă forme