Povestea este veche de când lumea. Ziaristul Andi este părăsit, pe nepusă masă, de prietena sa Marga, împreună cu care locuieşte de un an şi jumătate. Un întreg complex de deprinderi casnice se face ţăndări, neliniştea existenţială creşte până aproape de angoasă, pe măsură ce convingerea ireversibilităţii gestului femeii prinde rădăcini? Ceea ce iniţial părea o glumă, se transformă într-o certitudine cu atât mai surprinzătoare cu cât nu fusese prin nimic prevestită. Cum să uiţi o femeie? Sau la ce trebuie să te aştepţi, în plină postmodernitate, de la un roman al cărui titlu trimite cu gândul spre romanţiosul univers al versurilor minulesciene? Dramă sentimentală sau roman umoristic în maniera prozelor lui Radu Paraschivescu? Cam acestea ar fi, la prima vedere, principalele opţiuni. Nu însă şi atunci când autorul se numeşte Dan Lungu.

Sociolog de profesie, cunoscutul prozator face în acest roman ceea ce ştie cel mai bine: un excelent tablou al vieţii sociale din România (prea) lungii tranziţii postcomuniste. Drama sentimentală reprezintă doar pretextul unor descinderi cât se poate de realiste în peisajul mediatic şi uman foarte pestriţ al lumii contemporane. Paşii îl plimbă printre îmbogăţiţii tranziţiei, ziarişti şantajişti, corupţi sau pe cale de a-şi pierde orice iluzie legată de mult invocata deontologie a meseriei lor, pacienţi ai unui azil de boli mintale sau membrii Bisericii Penticostale. Plecarea intempestivă a Margăi este echivalentă pentru Andi cu momentul trezirii, cu acutizarea bruscă a atenţiei şi creşterea interesului pentru tot ceea ce se petrece în jurul său. Traiul în comun presupunea într-un fel trecerea vieţii pe pilotul automat. Ducerea unei existenţe pline de tabieturi şi predictibilitate, derulate sub un fel de clopot de sticlă protector, dincolo de care lumea se vedea ca un nesfârşit spectacol, prilej de haz sau de revelaţii