Picioruşele ei sunt pline de semne, mâinile sunt înţepate repetat şi înnegrite de acele care îi coboară perfuzia în trupul firav, ce suportă citostaticele cu stoicism. Are trei ani şi un rinichi acoperit de o tumoră. Pe celălalt l-a pierdut la opt luni.

„Nu mai plânge. Vrei să te pup?“. Elena întinde braţele spre gâtul femeii care plânge încetişor. Nu-nţelege ce se întâmplă, ştie doar că pe mami o doare rău burtica şi trebuie să stea în spital, şi că ei, din când în când, o tanti vine şi-i pune apiţă printr-un tub subţire, cilindric, de plastic, ca o seringă din trusa ei de joacă şi agăţată cu ceva lipicios de încheietură. Mânuţele o dor de la înţepăturile de ac, care i-au lăsat semne întunecate peste tot. Când tanti în alb nu mai găseşte loc, caută pe picioare, aproape de degeţele. S-a săturat. Îi e dor de căsuţa ei şi, de multe ori pe zi, îi spune mamei că vrea să vină tati s-o ia de acolo.

Operaţia de gumiţă

S-ar juca. Îi plac telefoanele colorate pe care şi le-a atârnat de gât, strânge şi desface într-una, ca o doamnă din acelea de la televizor, un evantai pe care i l-a dat o femeie din salon. Când se plictiseşte, cere carneţelul să deseneze. „Ăsta e pinguinul Roxi“, spune mândră, aşteptând o laudă. Mămicii îi dau lacrimile din nou. „Pinguinul Roxi sunt eu...“. Paginile zboară una după alta... Gata! Nu mai vrea nici să deseneze. Coboară din pat şi porneşte desculţă prin salon. Roxana Stancu o roagă să se încalţe. E murdar pe jos. Fetiţa se răzvrăteşte la început, apoi o ascultă. Nu vrea să-şi vadă iar mama plângând. Se urcă înapoi în pat şi maieul care se ridică dezveleşte o cicatrice lungă, cât jumătate din mijlocelul ei. „E de la prima operaţie, când i-a fost scos rinichiul drept“, spune femeia. „A înghiţit gumiţă şi domnul doctor a trebuit să o scoată“. Fetiţa se uită spre ea, cu ochii mari, umbriţi dintr-o dată: „Mai am