Critica a remarcat cu uşurinţă şi exactitate componenta eseistică a romanelor lui Nicolae Breban. „Ingerul de gips"* nu face excepţie, cu toate că aici teoriile expuse de personaje au o pondere mai mică decât faptele şi gestica lor. Dar şi cel mai mărunt gest al doctorului Minda (masarea uşoară a tâmplelor, frecarea satisfăcută a mâinilor) are in această proză maximală o semnificaţie „colaterală", un cadru anterior sau ulterior schiţat, in care se aşează. Cadrul preponderent social şi tipologic din romanul realist tradiţional devine la Nicolae Breban o Schemă aproape pură.
Psihologia personajelor şi dinamica lor, recuperarea din frânturi a unor episoade biografice şi deschiderile către istoria imediat postbelică, portretizările pregnante („străveziul domn Gherman" sau Medoia, amicul din tinereţe al lui Minda) – toate acestea contează incă in spaţiul ficţional al romancierului „şaizecist". Insă cartea sa, pe cât de amplă, pe atât de bine centrată, işi trage substanţa din altceva: dintr-o idee-forţă, căreia i se subsumează, practic, toate elementele şi aspectele prozastice.
„Ingerul de gips" e romanul unei teme date, al unui subiect ce se insinuează in existenţa atât de metodic organizată a lui Minda. N-a făcut incă 40 de ani şi este deja conferenţiar universitar, internist cotat, unanim respectat; şi logodnic „oficial" al frumoasei şi distinsei Ludmila, cu care face o pereche ideală. Viaţa protagonistului se desfăşoară după ceas, porţionată in felii profesionale (facultate, clinică, studiu, lecturi de specialitate) şi agrementată cu secvenţe mondene. La douăzeci de ani de la inceputul urcuşului, de pe băncile facultăţii de medicină, eroul nostru este in primul rând eroul lor, al admiratorilor inmulţiţi progresiv, o figură de autoritate şi de prim-plan intr-un cerc social tot mai larg.
Semnificativ, dacă in romanul frescă personajul e şi