1. Preliminarii. Pentru literatura română, Lucian Boz reprezintă un caz de două ori interesant şi oarecum singular. Mai întâi, analizând statutul său la noi, în perioada comunistă: deşi nu a criticat niciodată regimul politic de la Bucureşti (nici măcar în corespondenţa particulară; doar într-o scrisoare către Arşavir Acterian, din 15 mai 1992, deci după Revoluţie, el considera una din "ctitoriile" epocii, Canalul, ca o "nefastă întreprindere a dementului Ceauşescu"), Lucian Boz nu a putut fi reeditat înainte de 1989. E adevărat că despre el s-au scris câteva articole în presa din România acelor ani, cenzurate sau autocenzurate (într-un articol din Orizont, de pildă, din 1981, N. Steinhardt, prietenul său, care îi cunoştea foarte bine destinul, scrie că "Lucian Boz a plecat din România în ultimele zile ale anului 1937. Întâi la Paris, apoi în Australia". De aici se poate înţelege că Boz n-a plecat din România comunistă, cum s-a întâmplat de fapt, în 1947, ci din cea ... capitalistă, a anului 1937!), iar diverse ediţii critice (din G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu) au inclus comentariile celor trei autori la cărţile semnate de Lucian Boz, apărute în perioada interbelică. Totuşi, reeditarea lucrărilor sale a fost obstrucţionată de regimul politic comunist, pentru că Boz era, nu-i aşa, un transfug! O tentativă a lui Emil Boldan - colegul său de liceu şi facultate - şi Constantin Crişan, de a-i reedita un volum de eseuri, în anii '80, a rămas fără rezultat (cartea proiectată n-a putut fi publicată "sub regimul trecut din cauză că mă aflam în afara graniţelor ţării", recunoaşte însuşi scriitorul, într-un dialog cu Nicolae Florescu).

În al doilea rând, e interesant de analizat ce putea deveni Lucian Boz în cultura română şi ce a devenit efectiv ("Păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi" - cum zicea Blaga, într-un poem). La doar