Cînd pasiunea pentru muzică se întîlneşte cu medicina, rezultatul este o carte ca Muzicofilia. Povestiri despre muzică şi creier. Citind-o, realizezi că n-ar fi putut fi scrisă decît de un psihiatru îndrăgostit de muzică. Căci, în lipsa unei minime familiarităţi cu lumea sunetelor frumoase, dar şi în lipsa unei elementare dorinţe de a pune în scris constatările adunate, cartea lui Oliver Sacks ar fi semănat cu un eşantion convenţional desprins din trunchiul sec al cazuisticii medicale: enumerarea unor cazuri morbide de pocituri sufleteşti, toate chemate să ilustreze anomalii, rarităţi şi bizarerii muzicale, lămurite pînă la urmă prin comentarii de strictă competenţă neurologică. Se subînţelge că o astfel de carte n-ar fi putut atrage decît atenţia tagmei specialiştilor, dar Oliver Sacks, medic psihiatru şi profesor de neurologie la Universitatea Columbia, nu cade în greşeala urîţirii omenescului prin exces de sofisticărie savantă. El nu face ştiinţă pentru colegii de breaslă, ci pentru intelectualii umanişti. Mai mult, el face ştiinţă pentru a-şi lămuri propriile obsesii muzicale, şi de aceea se analizează uneori pe sine încercînd să-şi explice de unde efectul mirabil pe care muzica îl are asupra sa.

Urmarea este o colecţie de cazuri bizare extrase din analele psihiatriei, un fel de antologie stranie ai cărei protagonişti se definesc prin una şi aceeaşi trăsătură: resimt muzica într-alt fel decît oamenii sănătoşi. Nici unul dintre personajele pomenite în rîndurile ei nu e normal. Dacă ar fi fost normal nu ar fi prezentat nici un interes. De aceea, toţi pacienţii din carte au suferit un accident, o traumă sau o gravă maladie psihică, în urma căreia au ajuns să perceapă muzica într-o măsură radical deosebită de a noastră. Mai precis ei aud muzica, dar nu o percep ca muzică. Şi astfel, de la epileptici pînă la suferinzii de Parkinson, de la cazuri ilus