Nu văzuse atâtea măsline în viaţa ei. Era fascinată. Aşezată pe treptele pivniţei, cu degetele de la picioare îngropate în nisip, respira pe nări mirosul acela de pulpă crudă. Semăna puţin cu izul de nuc, dar avea şi ceva de miere, de piper şi de scorţişoară.

Simţise otrava asta înmiresmată în serile de iarnă, în medină1 şi nu ştia cu ce s-o asemuie. Toată lumea stătea în case şi peste Mediterana ploua ca-ntr-o baie de plumb topit. Era cald şi umed, şi balsamul acela părea că iese din pereţii stradelelor atât de înguste, din cupola moscheiei, din tarabele vânzătorilor de fistic.

Peste mormintele mahomedane ale vechiului cimitir cădea ploaia călduţă, spălând pietrele plate şi lipsite de ornamente. În decembrie, măslinele erau deja în butoaie şi cărate în port, pentru Crăciunul europenilor. Păreau lacrimi de onix şi de smarald, scufundate în sare, erau limpezi ca nişte irişi prin care Africa stătea trează.

Măslinele deveniseră hrana ei preferată. Orice cafeteria din golf servea măsline din partea casei, lângă unt de bivoliţă şi chifle.

Când nu era Ramadan, intra în bistrourile cochete din Sidi Bou Said şi comanda de mâncare, doar pentru plăcerea secretă a mărgelelor negre, catifelate, lângă care cerea un pahar de vin. Era curajul ei de fostă occidentală. Bărbaţii arabi o priveau pieziş, însă toţi şi-o doreau în pat. Femeile lor erau încă stângace când duceau paharul la gură. Văzuse tinere musulmane, încercând să pară rebele. Nu beau niciodată alcool, dar stăteau la mese, în cafenelele pline-ochi cu bărbaţi şi fumau, râzând zgomotos. Lăsau vremea să treacă. Se mulţumeau cu ocheade fulgerătoare, ca ale şerpilor, fiindcă doar puţine îndrăzneau. La apusul soarelui se-ntorceau acasă, singure, cum veniseră.

Aşa o cucerise Mehria. Intrase în bar, aruncându-şi cheile pe tejghea şi ceruse o brick ŕ l'oeuf2. R