Tabuizarea trecutului, prezentarea lui selectivă şi deformată în vremea dictaturii comuniste a făcut ca, odată cu prăbuşirea acesteia, în faţa istoricilor de diverse feluri - de la cei ai politicului şi diplomaţiei până la cei ai culturii, cu diversele ei compartimentări (istoricii istoriografiei, ai literaturii, ai filosofiei, ai ştiinţei, ai artei etc.) - să se profileze ca sarcină prioritară scoaterea la lumină a faptelor ocultate şi redimensionarea judecăţilor de valoare referitoare la toate evenimentele, personajele şi circumstanţele socotite înainte elucidate sau nu. Această misiune s-a dovedit însă foarte dificilă nu numai pentru că, pe lângă judecarea regimului comunist trebuia efectuată o întoarcere şi către România burgheză - începând chiar cu întronarea dinastiei germane (1866) -, ci şi fiindcă izolarea ştiinţifică decisă de cenzura ideologică ceauşistă a avut drept rezultat decuplarea ştiinţei româneşti a timpului de la noile metodologii occidentale. În plus, istoriografia oficială era profund legată (instituţional şi, nu o dată, privat) de regimul căzut, istoricii făcând parte din reţelele sociale organizate de acesta şi funcţionând încă, în virtutea inerţiei sau a dorinţei de prezervare a propriilor poziţii, din plin. Trebuia deci ca, pe lângă curajul abordării temelor de interes major, să se producă atât un reviriment ideologic, cât şi o remodelare a reţelei profesionale din domeniul cercetării trecutului, ceea ce, deşi nu a putut fi stopat, a fost un proces cu o dezvoltare parţială, incompletă şi imprevizibilă. Astăzi încă suntem departe de necesara decantare, maeştrii vechilor jocuri sunt încă deplin activi şi în poziţii influente - a se vedea rolurile post-revoluţionare ale acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theodorescu ş. a. -, în timp ce purtătorii noului spirit ştiinţific, curioşi să afle adevărurile ocultate şi posesori ai accesului la noile