Joel Dehasse, autorul unui Ghid practic pentru educarea pisicilor (Ed.Polirom, 2007), ne informează că "există mii de cărţi despre pisici". N-am fi bănuit, dar ne permitem prezumţia că Micul tratat de pisicologie, scornit de gustul şi devoţiunea lui Şerban Foarţă, merită, chiar în acest context, o specială atenţie, întrucît avem a face cu o contribuţie minuţioasă şi totodată sclipitoare în meandrele alcătuirii sale compozit-unitare, cu un profil negreşit personal, sugerîndu-ne un calambur galic, între chat şi chatoyment! Mişcîndu-se de-a lungul şi de-a latul literaturilor, poetul s-a oprit la referinţele pisiceşti cu o duioşie pe care umorul n-o diluează ci o conservă precum o "metodă" de ordin moral. Totul apare proaspăt, ingenuu, îmbiindu-se unor sensibilităţi congenere. Pedanteria onţinută în titlu şi în subtilu (Bucăţi feline în felii strînse la un loc de...) e un prim pas al ludicului, rimînd cu un graţios comportament - cum altminteri? - de pisică. Ilustraţiile semnate de Andrei Gamarţ aduc în nota lor voit vetustă, evocatoare a unor reviste "de familie" de odinioară, acel echivoc oportun al raporturilor noastre cu necuvîntătoarele ce prezintă avantajul unei magnifice intemporalităţi, în faţa căreia nervozităţile efemerului omenesc în secvenţele-i succesive, agitate de-atîtea şi-atîtea pretenţii, n-au încotro: bat în retragere...

Aşadar pisicile. Adorate în Japonia şi-n Egiptul faraonic, arse pe rug laolaltă cu vrăjitoarele în Europa medievală, ele sînt purtătoarele unei enigme sădite în natura lor de miniaturi ale marilor feline. Extraordinara supleţe, capacitatea vizuală uimitoare, simţul social complex sînt comune cu cele ale rudelor lor de mare gabarit, însă asemenea trăsături sînt însoţite de domesticirea la care au acces. Pisicile fac parte din societatea noastră. Adică se îmbie comunicării cu noi, grilelor noastre de apreciere şi nu în