Am ajuns pe tarmul Marii Nordului – unde imi doream inca din copilarie sa ajung – intr-o seara de toamna tarzie, nu mai stiu exact in ce an, probabil in 1998, impreuna cu un grup mare de scriitori, printre care Ileana Malancioiu. Si eu, si ea ne jucam, spre amuzamentul intregului grup, declarandu-ne indragostiti unul de celalalt, ea intr-un mod spiritualizat, eu intr-unul frust.

Inaintam cu totii cu dificultate, dar foarte decisi, pe o plaja imensa, afundandu-ne in nisip pana la glezne. Vedeam destul de bine prin intunericul straveziu, specific zonelor nordice. Ne ajuta si lumina intermitenta a unui far. Batea un vant puternic si marea, furioasa, lovea violent ghetarii intre ei, facandu-i sa rasune lugubru. Imi facea bine aceasta maretie sumbra. Ma gandeam ca, daca ar fi vreodata sa ma sinucid, mi-ar placea s-o fac aruncandu-ma in largul marii acoperite de sloiuri uriase, in plina vijelie. Codrul nostru romanesc este ipocrit-prietenos in raport cu omul. Ii intretine acestuia iluzia ca il ocroteste, dar, in realitate, ramane la nesfarsit nepasator. Marea Nordului are fata de fiinta umana o indiferenta „declarata". Este indiferenta grandioasa a Universului insusi. In valurile Marii Nordului, prins intre ghetari, m-as imbata, chiar in timp ce as muri, de mandria de a fi infruntat, solitar, Universul, de a fi opus putina emotie omeneasca indiferentei lui fara margini.

Inaintand astfel cu totii, fiecare cu gandurile lui, prin nisipul care ne incetinea miscarile, am ajuns la un moment dat la un... bunker nemtesc, ramas acolo din timpul celui de-al doilea razboi mondial. „Vanturile, valurile" reusisera de-a lungul anilor sa-l deplaseze si sa-l rastoarne pe jumatate, astfel incat parea o nava de beton armat esuata in nisip. Se vedea intrarea intunecoasa in el. Eu si Ileana Malancioiu ne-am inteles din priviri. Eram si sub influenta frumusetii stranii a Marii N