Răzvan Exarhu: „Un tip a fost arestat de o poliţistă americană pentru că arăta excentric”.

Locuitorii dintr-un cartier latin al unui orăşel american de coastă au sunat la poliţie, în miezul zilei, să reclame prezenţa suspectă a unui bărbat slab şi zdrenţăros, care se plimba alene pe stradă şi se uita la case. Se vedea clar că nu era din partea locului, deci era suspect.

Era Bob Dylan, idolul protestatarilor din anii ‘60, unul dintre cei mai bine vânduţi artişti americani din toate timpurile şi un antistar perfect. Avea un concert acolo şi, potrivit obiceiurilor sale mai vechi, fugise din hotel să hoinărească.

Cu ceva timp în urmă, în Belfast, a reuşit să scape de supraveghere şi de propriul şofer şi a fost descoperit de o echipă de televiziune aşteptând autobuzul într-o staţie, bine camuflat în mulţime. Poliţista era foarte tânără şi nici ea, nici colegul ei de patrulă nu auziseră de Dylan. Aşa că i-au pus cătuşe, l-au aplecat de ceafă, l-au aşezat în spatele maşinii şi au mers la hotel să-i verifice actele.

Cântăreţul a fost destul de amuzat de întâmplare, le-a spus cine e şi, după ce a văzut că sunt însetaţi de adevăr, i-a lăsat pe reprezentanţii legii şi ordinii să-şi facă datoria. Un poliţist cu grad şi experienţă mai mare din secţia locală a declarat cu mult amuzament că el i-ar fi cerut totuşi un autograf şi că, atunci când tânăra a întrebat prin staţie dacă a auzit cineva de un tip Bob Dylan, toţi cei de faţă au râs cu lacrimi.

Şi a adăugat că s-a oferit să-i dea şi nişte discuri să asculte, dar biata de ea nu ştia nici ce inseamnă vinil, aşa că a lăsat-o în pace.

Întâmplarea a născut câteva texte bune în presa americană, majoritatea pornind de la discriminarea spontană şi absurdă pe care o creează nevoia tot mai mare de securitate şi supradoza de suspiciune cu care suntem alimentaţ