…nu stiu daca asa ceva “se face” sau daca “se cade”, dar de multisor n-am mai fost intr-atat de entuziasmat de vreun comentariu postat pe acest blog. Stiu, insa, sigur, ca din cand in cand macar, trebuie sa mai iesim la suprafata si sa tragem o gura de aer curat. Iat-o: o reproduc, ca atare. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga. Multumesc, Inima-Rea!
Aline, am să-ţi povestesc ceva ce-ar putea fi luat şi ca o pildă. Sînt aproape 50 de ani de cînd trăia, la (Turnu) Severin (care nu se chema, încă, şi Drobeta) o familie necăjită, de români. Pâinea era pe cartelă, banii erau puţini, leul – cît roata carului. Curtea şi grădina dădeau de-ale gurii, ba chiar rămînea şi de vîndut în piaţă. De pildă, renglotele, de care nu se-atingea nimeni, căci erau de vîndut, “să mai facem un ban”. Cireşele amare care le plăceau unor cucoane, nu ştiu de ce, că mai bune erau vişinele – aşa acre cum erau.
Cînd plecau la piaţă – cam pe la ora asta, cînd mi-atîrnă acum un glob roşu la fereastră, iar măgura din zare e-nvăluită într-un abur alb-auriu – treceau pe lîngă o ferestruică unde se vindeau brînzoaice calde. Miroseau ameţitor. A bătrînă-i spunea ălui mic – care îmbucase ceva acasă, că nici apă nu poţi bea pe inima goală – c-o să-i cumpere o brînzoaică dacă mergea bine vînzarea. Trebuia să vinzi 6 legături de pătrunjel ca să cumperi o brînzoaică, dracu’ ştie de ce erau aşa de scumpe brînzoaicele, şi aşa de ieftină verdeaţa! Ăl mic se vrenicea să atragă muşteriii, lăudîndu-şi marfa. Cucoanele zîmbeau, dădeau din cap şi treceau mai departe. Verdeaţa de pus în ciorbă creştea pe sub toate gardurile, iar Severinul era un oraş de case, nu de blocuri.
Dădu Dumnezeu şi găsi bărbatul din casă o slujbă bănoasă – responsabil la o alimentara de la margine oraşului, dinspre Oborul de vite. Se schimbă treaba – ăl mic nu mai mergea la piaţă cu verdeaţă, mergea la prăvălie să înveţ
