Astăzi, pe renumitul hipodrom din Parcul Romanescu din Craiova se fac întreceri între câini ciobăneşti. Hipodromul de la Ploieşti e lăsat în paragină, în timp ce Bucureştiul este singura capitală europeană din lume care nu are hipodrom. Începând cu anii '50, statul român a văzut în cai doar carne de făcut salam. Nici după Revoluţie hipismul nu a ieşit din comă. Acum, doar câţiva crescători de cai mai încercă, cu ultimele forţe, să se lupte cu birocraţia, cu lipsa medicilor specializaţi pe cai şi a concursurilor şi cu indiferenţa statului. Sperând ca, măcar peste câţiva ani, România să se poată lăuda că are şi ea o echipă olimpică.

În tribuna hipodromului se puneau la cale marile afaceri şi alianţe politice, se etalau cele mai elegante ţinute, se planificau căsătorii. Se câştigau averi într-o clipă, la fel de repede precum te vedeai complet sărăcit. În anii '30-'40, hipodromul era locul în care protipendada, dar şi amatorii de câştiguri uşoare, stăteau cu orele, asemenea occidentalilor de acum, clienţi fideli ai cluburilor exclusiviste. Acum, cursele de cai sunt doar în amintirile celor care au stat cu sufletul la gură, în tribunele hipodromului de la Băneasa sau în cel pe care acum stă, ca un mastodont, Casa Presei, în aşteptarea rezultatelor curselor de cai pe care pariaseră. În locul fostelor grajduri s-au ridicat farmacii, depozite, tot felul de clădiri. A fost de-ajuns ca prin anii '50, Bucur Şchiopu, ministru al Agriculturii din acele timpuri, să elaboreze o teorie prin care să aşeze pe un piedestal tractorul şi să se descotorosească de rasa cabalină. În numele progresului, zeci de mii de exemplare au luat calea abatorului. Nu au trecut decât vreo 10 ani, timp în care au realizat că pierduseră o mină de aur. Tractoarele lor mult lăudate scrâşneau din toate mădularele pe drumurile abrupte de munte. Şi-au amintit de calul umil şi docil, bun la toa