Hărţile moderne descriu o Românie "memorialistică", în care localităţile au nume eroice, scoase de obicei din cartea de istorie. În paralel, există însă şi o altă Românie, discretă, dar deosebit de suculentă: ţara locurilor cu nume zemoase, pe care Codul manierelor elegante le refuză cu îndârjire.
Nu există generaţie de elevi care să nu fi chicotit cu subînţeles când profesorul de istorie le vorbea despre "Târgul", "Cetatea" sau "Oraşul de Floci". Dintotdeauna, puştii se hlizesc, de parcă ar şti ei bine că Ştefan cel Mare s-a luptat cu oastea vreunei "coafuri" pubiene, iar nu cu un oraş plasat de hărţile medievale undeva, prin Ialomiţa. Doar cei care mai pun din când în când mâna pe câte o carte au ocazia să afle că "Flocii" medievali nu erau cei pentru care îi umflă pe ei râsul, ci lâna brută, care se vindea cândva pe bani buni.
Feţele ipocriziei
Canoanele bunelor maniere consideră nepotrivită atât menţionarea "în clar" a numelui organelor intime, cât şi cea a actului erotic. La fel de "ruşinoasă" este şi pomenirea, pe numele lor, a unor activităţi fiziologice esenţiale: procesele de excreţie. Simplă ipocrizie. Toate aceste aspecte ale vieţii există, indiferent dacă le nominalizăm neaoş, româneşte, sau le ascundem sub vreun cuvânt savant, cules de prin limba latină sau greacă. Mai ales că şi acolo, la "părinţii lor", vorbele sulemenite elegant înseamnă exact acelaşi lucru.
"Genocidul" numelor "buruienoase"
Pe timpul domniei lui Cuza Vodă, pe la 1865, s-a promulgat o lege a evidenţei populaţiei. O dată cu ea, străvechile porecle au devenit nume de familie trecute, pentru prima dată, în acte oficiale de identitate. Tot atunci s-a pus la punct noua împărţire teritorială a ţării şi au apărut tablele indicatoare de localităţi. Acela a fost şi momentul în care de pe hărţi au fost alungate majoritatea numelor "vulgare" car
