Cind nu exista un mediu de actiune constructiva, cind puterea cooperarii se usuca, umanitatea dispare. Doi amici, un pictor si un poet, zimbesc sardonic ori de cite ori le spun ca sansa schimbarii nu e in oameni, fie ei si providentiali, ci in institutii, structuri, grupuri profesionale. Grupuri, hm! Adepti ai individualismului, egolatri, ca toti creatorii, nu au incredere in munca de echipa ori in beneficiile vietii institutionale, prezervind doar productia mintii capabile de efort si creatie singulara. Toate realizarile importante, in societatile moderne, insist, sint opera colectiva. Colectiva, hai? Si iar chicotesc, gindind in sinea lor ca nu se putea sa nu fiu atins de lungul meu contact cu cei dintr-o facultate de filosofie marxista. Despre puterea institutiei si forta comunitatilor (de productie, creatie, inovatie sociala) se scrie cu insistenta, insa in tratate publicate in Occidentul cel capitalist si preocupat de eficienta; si altfel decit in manualele in care se facea elogiul moral al colectivului. E un loc comun ideea ca schimbarea mentalitatilor, obiceiurilor, atitudinilor nu poate avea loc acolo unde nu exista premisele unei schimbari structurale. Ne-o dovedeste lunga noastra experienta cu faimoasa tranzitie, substitut nefericit al schimbarii autentice. De ce a fost preferata oare aceasta strategie? Schimbarea ar fi trebuit sa fie structurala, masiva, o rupere fara echivoc de un sistem, pe cind tranzitia putea induce ideea de continuitate, de mentinere a unor structuri in noi conditii, de adaptare, inclusiv de reciclare a actorilor sociali. A insemnat nu schimbarea de la economia socialista la cea capitalista, ci o „trecere" planificata, „proiectata constient" pe baza unui „plan strategic", adica controlat de un grup dominant. Cum se stie, tranzitia a fost distorsionata sau chiar blocata de o „criza morala a sistemului politic", dupa cum descrie fenomen